CONOTÁȚIE, conotații, s. f. (Lingv.) Sens suplimentar (față de denotație) al unui cuvânt adesea figurat, rezultat din experiența personală, din context. ♦ Semnificație. – Din fr. connotation. Vezi definitia »

distihíe (-íi), s. f. – Nenorocire, nefericire. Ngr. δυστυχία (Tiktin; Gáldi 174). Sec. XVIII, înv. Vezi definitia »

ESOTROPÍE s. f. strabism convergent în care axa unuia dintre ochi este deviată înăuntru. (< engl. esotropia) Vezi definitia »

zádie (-ii), s. f. – Fustă populară. Sl. zadŭ „partea dinapoi”, zadĕti „a așeza” (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 468; Drăganu, Dacor., I, 306). Vezi definitia »

PERÍȚIE s.f. (Latinism) Experiență, cunoștință; dibăcie; talent. [Gen. -iei. / < lat. peritia]. Vezi definitia »