cuc (cúci), s. m. – 1. Pasăre care își depune ouăle în cuiburi străine și care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate. – 2. Beat, afumat. – 3. Joc de copii, de-a ascunsul. – Mr., megl., istr. cuc. Lat. cuccus sau cucus (Pușcariu 422; Candrea-Dens., 418; REW 2360; DAR), cuvînt onomatopeic, cf. it. cucolo, fr. coucou, sp. (gal.) cuco, germ. Kuckuck, ngr. ϰοῦϰϰος, alb. kuko, tc. kuku, bg. kuk (Conev 55). Pentru expresia singur cuc, cf. alb. vetem kuk. Din rom. provine rut. kukul (Candrea, Elemente, 405). Cînd o cînta cucul „niciodată” este echivalentă a expresiei bg. kukov denĭ, sb. kukov dan „ziua cucului”. – Der. cucu, interj. (imită sunetul cucului); cucui, vb. (a cînta cucul); cucă, s. f. (femela cucului). Vezi definitia »

LÍHTDRUC s.n. (Poligr.) Fototipie. [< germ. Lichtdruck]. Vezi definitia »

vălătúc s. m., pl. vălătúci Vezi definitia »

BULBÚC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (când dospește) etc. 2. Corp rotund (ca o bășică). II. Plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară (Trollius europaeus). – Postverbal al lui bulbuca. Vezi definitia »

balamúc (balamúcuri), s. n. – 1. Ospiciu, spital de nebuni. – 2. Zarvă, larmă, dezordine. De la Malamoc, vechea reședință a unui ospiciu în Munt. (DAR). Folosirea eufemistică a locului de reședință substituind cuvîntul „ospiciu” este comună multor limbi, cf. rom. Golia, Mărcuța, fr. Sainte-Anne, sau Charenton. Deși nu-i este recunoscută această explicație, Scriban preferă s-o identifice cu cuvîntul următor. În Munt. (ALR, II, 55). Vezi definitia »