Definita cuvantului judecată
JUDECÁTĂ, judecăți, s. f. 1. Facultatea (1) de a gândi logic; rațiune, inteligență, gândire. ◊ Loc. adj. și adv. Cu judecată = cu bun-simț, cu tact; serios, temeinic. ♦ Părere, idee, socoteală. 2. Formă logică fundamentală exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva. 3. Acțiunea de a judeca (4); dezbatere judiciară; proces, județ (I, 3); soluție dată într-un litigiu. ◊ Loc. vb. A face judecată = a judeca. ◊ Expr. A da (sau a trage, a chema, a trimite etc. în ori la) judecată = a intenta cuiva un proces, a chema în fața justiției. (În unele religii) Judecata de apoi = judecată divină la care Dumnezeu va chema pe toți oamenii, la sfârșitul lumii, pentru a le hotărî soarta (fericirea sau osânda veșnică). – Lat. judicata (pl. lui judicatum).
Sursa: DEX '98
Sursa: DEX '98
Cuvinte ce rimeaza cu judecată
ANASTÁZĂ s. f. (livr.) înviere. (< germ. Anastasis, gr. anastasis) Vezi definitia »
CHEMOREZISTÉNȚĂ s. f. chimiorezistență. (< germ. Chemoresistenz) Vezi definitia »
chíșcă (chíște), s. f. – 1. Colon, intestinul gros al animalelor. – 2. Tobă, cîrnat. – 3. (Loc. adv.) Dens, îndesat. – Var. chioșcă. Rut. kyška „mațe”, rus. kiška, pol. kiszka „mațe, tobă” (Cihac, II, 50; Berneker 679). Vezi definitia »
paparúdă (paparúde), s. f. – 1. Fată, mai ales țigancă, care bate drumurile în timpul secetei, îmbrăcată ciudat și cîntînd invocații pentru a aduce ploaia. – 2. Femeie împopoțonată, ridicolă sau trivială. – Var. papaludă, papalugă, păpălugă, păpăruză. Creație expresivă, cf. cuvintele der. din papă, cu care coincide perfect, unele cuvinte în ce privește semantismul, altele din punct de vedere fonetic. Coincide și cu numeroase cuvinte străine, cum se întîmplă adesea în cazul formațiilor spontane, cf. ngr. dialectal πεπεροῦδα (Scriban), care ar putea proveni din rom., ngr. παπαρροῦνα (Murnu, Lehnw., 33), περπεροῦνα, bg., sb. peperuda, peperuga „fluture”, calabr. papparutu, abruz. paparotta, prov. papalaudo „sperietoare”, cat. babarota „sperietoare de păsări”, iud. sp. bambaruto „sperietoare de copii, baubau”. Ideea fundamentală pare să fie cea de „sperietoare” sau de „persoană fără formă determinată”, ca în sp. mamarracho sau în matahală. Cum această idee se explică suficient prin posibilitățile expresive ale rom., pare inutil să căutăm etimoane străine. Cele propuse pînă acum nu sînt convingătoare: din lat. papula, cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 479); din lat. *pupulanda (Pascu, Etimologii, 30) sau papaver (Pascu, Lat. elem., 262); dintr-un cuvînt necunoscut cu sensul de „fluture”, ca în bg. (Bogrea, Dacor., V, 837-9); din sb. prporusa, care ar reprezenta ngr. περπυροῦνα (Tiktin); din πομφολύγη, numele unei zeități marine (Diculescu, Elementele, 208); dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 340). Vezi definitia »
ANEMÓNĂ s.f. Plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze păroase și cu flori mari, albastre-violete; (pop.) dedițel. ◊ Anemonă de mare = actinie. [< fr. anémone, cf. it. anemone, lat. anemona]. Vezi definitia »