cot (-oáte), s. n. – 1. Partea exterioară care unește brațul cu antebrațul. – 2. Jaret. – 3. Cotitură, întorsătură, unghi. – 4. Echer, colțar. – 5. Colț de stradă. – 6. Meandră, curbă, sinuozitate. – 7. Ungher, colț. – 8. Măsură de lungime de valoare variabilă (cot muntenesc, 0,666 m; cot moldovenesc, 0,637 m). – 9. Gradație, scară de nivel. – 10. (Arg.) An. – 11. (Arg.) Nimic. – Mr., megl., istr. cot. Lat. cŭbĭtum (Diez, Gramm., I, 154; Pușcariu 406; Candrea-Dens., 399; REW 2354; DAR); cf. alb. kut (Philippide, II, 636), it. gomito (abruz. govete, calabr. gùvitu, gutu), prov. code, fr. coude, sp. code, port. coto. Pentru fonetism, cf. Fr. Schürr, Mitt. Wien., 54-5. Sensurile 3-7 au pl. coturi; cu sensurile 8-10, este m., pl. coți; 11 se folosește numai la sg. și se explică prin obiceiul vulgar de a arăta cotul pentru a desemna o negație (cf. Graur, BL, V, 59). Der. cotea, s. m. (persoană cunoscută prin lipsa ei de milă); coti, vb. (a face un cot; refl., a se frecventa, a se vedea; a întoarce, a da colțul; a măsura cu cotul; a calcula capacitatea unui vas); cotar, s. m. (evaluator, măsurător); cotitură, s. f. (cotitură, meandră, sinuozitate; colț, parte secretă); cotiș, s. n. (loc cotit, cotitură, unghi); coteală, s. f. (lovire cu cotul: aglomerație); cotigi, vb. (a da colțul, a întoarce), rezultat dintr-o contaminare cu cotigă; cotări, vb. (a calcula capacitatea unui vas); cotărit, s. m. (evaluare; veche dare pe evaluarea oficială a vaselor, plătită cuparului, care de obicei o da în arendă); cotărie, s. f. (dare comercială pe țesături și băuturi); coteli, vb. (a cerceta; a munci pe brînci; a face curățenie; Bucov., a linge farfuriile; a fura; a întoarce, a da colțul; a rostogoli), pe care Skok, Dacor., III, 835 și DAR îl consideră der. de la bg. kotiljati se „a se agita, a se grăbi” dar care pare mai curînd der. de la coti cu suf. expresiv -eli (cf. Graur, BL, VI, 146). În acest caz, sb. kotiljati provine din rom., ca și sb. kut „unghi”, care se folosește în Mold. și Bucov., cut, s. n. (cartier, suburbie). Vezi definitia »

hrópot (hrópote), s. n. – (Trans.) Gîfîit, respirație grea. Creație expresivă, cf. horcăi și tropot, ropot, ca și sb. hropiti „a gîfîi”. – Der. hropoti, vb. (a gîfîi). Din. sl., după Miklosich, Slaw. Elem., 51, Cihac, II, 143 și Scriban. Vezi definitia »

AUTOPILÓT s. m. pilot automat. (< fr. autopilote, germ. Autopilot) Vezi definitia »

bleót (bleoátă), adj. – Tont, tîmp. Creație expresivă, cf. bleandă, bleau, bleg (Iordan, BF, II, 182). Este puțin probabilă der. din germ. blöd, sugerată de DAR. – Der. bl(e)otocări, vb. (a clefăi, a strivi, a zdrobi; a vorbi fără șir) se folosește în Mold., și corespunde lui a blociori, în Trans. și lui a bloșticăi, în Mold.; blotocăreală, s. f. (vorbire de neînțeles); blotor, s. m. (prost). Vezi definitia »

ANTIDÓT, antidoturi, s. n. Substanță care neutralizează acțiunea unei otrăvi, a unui virus etc. din organism; contraotravă. ♦ Fig. Remediu, leac. – Din fr. antidote, lat. antidotum. Vezi definitia »