caúc (-ce), s. n. – Linguroi, căuș; vas de scos apă. Lat. caucus (Densusianu, Hlr., 200; Pușcariu 323; Candrea-Dens., 294; REW 1773; DAR); cf. ngr. ϰαύϰος, ϰαύϰη sau ϰαυϰίον, alb. kafkë. Din același cuvînt, cu schimbare de suf. (ca în țîmburuc › țîmburuș), s-a obținut forma căuș, s. n. (linguroi, vas de scos apa, butoi; vas de lemn sau de metal, cu toartă lungă de care se ține, și cu care se ia apă de băut din fîntîni; linguroi folosit de zidari pentru var; paletă), cuvînt mai curent decît cel anterior. Identitatea ambelor cuvinte nu pare să fi fost remarcată, iar dicționarele le tratează de obicei separat. Cihac, II, 46, derivă cuvîntul căuș de la pol. kousz „vas, pahar”, rut. ka(v)uš (cf. Berneker 1594 și Scriban); însă cuvîntul sl., după Miklosich Wander., 21 provine din rom. De asemenea trebuie explicat prin rom. și rus. kooš, semnalat ca etimon posibil de Sanzewitsch 199, Philippide, Principii, 64, (urmat de Pușcariu, Dacor., III, 666 și DAR) pleacă de la lat. cavus, cu suf. -uș; în vreme ce Giuglea, Dacor., III, 619, indică gr. ϰάβος „măsură de capacitate pentru produse solide”. Pentru accepția de „paletă”, cf. lat. caucellus › fr. choisel, choiseau. Vezi definitia »

ciurúc (ciurúcuri), s. n. – Deșeu, zdreanță, lucru sau om de nimic. Tc. çürük „putred, stricat” (Șeineanu, II, 139; Lokotsch 446), cf. bg., sb. čuruk. Vezi definitia »

BĂBĂLÚC s. m. (Reg., în expr.) Din băbăluc = din moși-strămoși, din timpuri străvechi. ♦ Bătrân. – Sb. babaluk. Vezi definitia »

STUC s. n. mortar de ipsos cu praf de marmură, clei și diverse substanțe colorante, care prin uscare și lustruire imită marmura. (< it. stucco, germ. Stuck, fr. stuc) Vezi definitia »

CADÚC, -Ă, caduci, -ce, adj. Lipsit de trăinicie; șubred, pieritor. ♦ (Despre frunze, flori etc.) Care cade înainte de vreme; care cade în fiecare an. ♦ (Despre acte cu valoare juridică) Care nu (mai) are putere legală. – Fr. caduc (lat. lit. caducus). Vezi definitia »