ÚNU, ÚNA num. card. (Când precedă un substantiv are forma un, o; când ține locul unui substantiv are forma unul, una) 1. (Adesea substantivat) Primul număr din seria numerelor naturale, care reprezintă unitatea și se indică prin cifrele 1 și I. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație) Vei petrece o zi sau două. ◊ Loc. adj. Tot unul și unul = numai oameni sau lucruri de valoare, deosebite. ◊ Loc. adv. (Fam.) De unul singur = izolat; individual; fără însoțitor. Până la unul = toți, în unanimitate. (Sudat; cu formă feminină și valoare neutră) întruna sau tot întruna = mereu. ◊ Expr. (Pop.) A merge una = a merge alături, nedespărțiți. A fi (sau a face pe cineva) una cu cineva ori cu ceva = a fi (sau a face să fie) la fel cu altul; a egaliza, a uniformiza. A o ține una (și bună) = a nu ceda, a fi perseverent, a se încăpățâna în susținerea unei păreri. ◊ (Adjectival) Are un an. (Eliptic, indicând ora, ziua etc.) Acum e unu. ◊ (Substantivat, m.) Scrie un unu. ♦ (Cu valoare de num. ord.) Prim, întâi. Tomul unu. ♦ (Precedat de „câte”, formează num. distributiv corespunzător) Venea numai câte unul să mă vadă. ♦ Loc. adv. Câte unul-unul sau unul câte unul = succesiv, pe rând. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație) Mai trăsese câte-o dușcă-două de rachiu. 2. (Adjectival) Singur, unic. ◊ (Folosit pentru întărirea pronumelui personal) Eu unul mă duc să deschid ușa. 3. (Adjectival) Același, identic. Suntem la un gând amândoi. 4. (Precedat de o negație sau în propoziții negative) Nimeni. [Gen.-dat. unuia, uneia sau (când are forma un, o) unui, unei] – Lat. unus, -a.

Sursa: DEX '98