OSTENTÁȚIE, ostentații, s. f. Punere în valoare în mod provocator a unei insușiri; prezentare demonstrativă, etalare pretențioasă a ceva. ◊ Loc. adv. Cu ostentație = în mod demonstrativ, ostentativ. [Var.: ostentațiune s. f.] – Din fr. ostentation, lat. ostentatio, -onis. Vezi definitia »

PENSULÁȚIE, pensulații, s. f. (Rar) Pensulare. – Pensula + suf. -ție. Vezi definitia »

MĂRÍE, mării, s. f. (Înv.) 1. (Urmat de un adj. pos. sau de un pron. pers.) Termen de reverență la adresa unui monarh, a unui domnitor, a unui boier etc.; înălțime, domnie, maiestate. 2. Situație înaltă, rang, demnitate, putere. ♦ Slavă, onoare, cinste, glorie. 3. Îngâmfare, trufie, mândrie, fală. – Mare + suf. -ie. Vezi definitia »

adúcție / aducțiúne (-ți-e / -ți-u-) s. f., art. adúcția (-ți-a) / aducțiúnea, g.-d. art. adúcției / aducțiúnii; pl. adúcții / aducțiúni, art. adúcțiile (-ți-i-) / aducțiúnile Vezi definitia »

năbădáie (năbădắi), s. f. – 1. Atac de epilepsie. – 2. Atac, criză. – Var. năbădaică. Sl. (sb., bg., rus.) napadanije „atac” (Cihac, II, 211; Tiktin). – Der. năbădios, adj. (epilectic; coleric; neliniștit). Cf. năpădi. Vezi definitia »