zînă (-ne), s. f. – Fee. – Var. Mold. dzînă. Mr. dzină, megl. zǫnă. Lat. Dĭāna (Pușcariu 1942; REW 2624; Tiktin; Densusianu, GS, II, 312; Rosetti, Mélanges, 352), cf. alb. zanë, logud. yana (Atzori 185; Wagner 124), v. it., v. prov. jana, astur. xana (Menéndez Pidal, Rom., XXIX, 376), port. jā, toate cu sensul din rom. Der. din lat. dĭvῑna (Densusianu, Hlr., 102; Philippide, Principii, 138; Pascu, I, 80; Graur, BL, V, 95), fără a fi imposibilă, nu se potrivește cu celelalte rezultate rom. și romanice; totuși nu trebuie înlăturată posibilitatea unei contaminări a ambelor cuvinte, ținînd cont de prezența lui zîn, s. m. (zeu), cuvînt înv., pe care Tiktin îl consideră formație personală la Dosoftei, și a cărui legătură cu mr. dzin „ființă fantastică” nu a fost studiată (mr. poate fi oriental). Poate s-ar putea adăuga la cuvintele romanice deja pomenite sp. adiano. Der. zănatic (var. zănatec), adj. (țicnit, scrîntit, trăsnit), în loc de *zînatic, der. ca noptatic, prostatic (Philippide, Principii, 148), sau direct din lat. dianātĭcus (Hasdeu; Philippide, 1928; Pușcariu, Jb., XI, 65; Tagliavini, Arch. Rom., 103; Serra, Dacor., IX, 170; cuvîntul lat. apare în sec. V). Sînziene, s. f. pl. (iele, în mitologia populară; sărbătoarea Sf. Ioan Botezătorul, din 24 iunie; drăgaică, Galium mollugo), cu var. mold. sîmziene, sîmzenii, sînzenii, probabil este urmașul unui lat. sanctae, Dĭānae, cf. calabr. santu Diana, cu formula de imprecație. Este posibil și chiar probabil, că s-ar fi produs o contaminare cu Sanctus Iohannes (Tiktin; Densusianu, GS, III, 433; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 180-83; REW 7569N), cu atît mai mult cu cît această sărbătoare este legată în toată mitologia europeană de obiceiuri folclorice și credințe străine creștinismului; dar numai această expresie lat. nu ajunge pentru explicarea cuvîntului rom. Formula sanctus dĭes Iohannis (Candrea, GS, III, 428; Candrea), imaginată pentru a evita dificultatea fonetică, nu convine, deoarece în rom. ne-am aștepta la sancta dĭes. Explicația bazată pe semis și dĭvῑna (Philippide, Principii, 97), nu are aparențe de probabilitate. Vezi definitia »

URZÍCĂ, urzici, s. f. 1. Gen de plante erbacee din familia urticaceelor, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri urticanți, folosite în industria textilă, în medicină și în alimentație (Urtica); plantă din acest gen. ◊ Compus: urzică-moartă = plantă erbacee medicinală cu flori roșii-purpurii (Lamium maculatum). 2. Țesătură fabricată din fibrele urzicii (1), din care se confecționează saci. 3. Compus: (Zool.) urzică-de-mare = nume dat mai multor specii de actinii ale căror tentacule sunt urticante. – Lat. urdica (= urtica). Vezi definitia »

SARCOMATÓZĂ s. f. boală caracterizată prin prezența simultană a mai multor sarcoame. (< fr. sarcomatose) Vezi definitia »

betegeálă (pop.) s. f., g.-d. art. betegélii; pl. betegéli Vezi definitia »

CALÓTĂ s. f. 1. fiecare dintre cele două părți ale unei sfere, obținute prin secționarea acesteia cu un plan. ♦ ~ craniană = partea superioară a cutiei craniene; ~ glaciară = masă de gheață care acoperă regiunile polare sau părțile superioare ale munților foarte înalți; inlandsis. 2. parte a unei pălării care acoperă capul. ◊ tichie (pe creștetul capului). 3. partea superioară a unei cupole semisferice, a unei excavații; boltă de tunel. ◊ partea superioară a unei turele. ◊ piesă metalică de formă emisferică. (< fr. calotte) Vezi definitia »