stáreț (-ți), s. m. – Superior al unei mănăstiri de călugări. – Var. stariț. Sl. starĭcĭ „bătrîn” (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 362; Conev 109). – Der. stariță (var. stareță), s. f. (călugăriță care conduce o mănăstire), din sl. starica „bătrînă”; stăreție, s. f. (locuința starețului; funcție de stareț); staroste, s. m. (conducător, șef al unei bresle; primar, guvernator al unui oraș; pețitor), din sl. (pol.) starosta „bătrîn”; stărostesc, adj. (de staroste); stărosti, vb. (înv., a exercita funcția de staroste; a peți); stărostie, s. f. (calitatea de staroste sau de pețitor); stărostit, s. n. (pețit). Vezi definitia »

pititelúț, -ă, adj. (reg.) mititeluț. Vezi definitia »

LIMBÁREȚ, -Ă, limbareți, -e, adj. Limbut, vorbăreț, flecar. – Limbă + suf. -areț. Vezi definitia »

SPICÚȚ, spicuțuri, s. n. (Rar) Spiculeț. – Spic + suf. -uț. Vezi definitia »

plimbăreț, plimbăreți s. m. (intl.) 1. delincvent care își schimbă încontinuu locul unde operează. 2. vagabond. Vezi definitia »