vámpă (-pe), s. f. – Sirenă, femeie lingușitoare. Engl. vamp, cf. vampir, s. m., din fr. Vezi definitia »

POLITÉȚĂ s. f. v. politețe. Vezi definitia »

bâlbâílă s. m. și f., g.-d. lui bâlbâílă; pl. bâlbâílă Vezi definitia »

ciúmă (ciúme), s. f. – 1. Plagă a porumbului. – 2. Laur. – 3. Boală infecțioasă epidermică foarte gravă. – 4. Monstru din mitologia populară care personifica ciuma. – 5. Plagă, calamitate. – Mr. țumă, megl. ciumă. Probabil lat. cyma, din gr. ϰυμα (Pușcariu 330; Pușcariu, Lat. ti, 60; Pușcariu, Conv. Lit. XXXVII, 600; Berneker 163; Capidan, Dacor., III, 142; Diculescu, Elementele, 477; Bologa, Dacor., IV, 962; DAR). Forma lat. vulg. ciuma, punct de plecare al fonetismului rom. apare în glose tîrzii, cf. sp. cima, „vîrf, culme”, esquilmar „a stoarce, a secătui” (Corominas, Anales Inst. Ling., II, 128). De la sensul primitiv, de „tumoare, umflătură”, evoluția sensului se explică prin simptomele bolii, cf. peste bubónica „ciumă bubonică” și mr. pănucl’ă „tumoare” și „ciumă”. Rezultatul normal ar fi trebuit să fie, se pare, *cimă; u ar fi în acest caz secundar ca în bucium. Este cuvînt care apare aproape în toate limbile din estul Europei (alb. kjimë „abces”, tc. çuma „ciumă”, bg., sb., rus. čuma, rut., pol. dzuma, mag. csoma, csuma, toate cu sensul de „ciumă”); cf. și it. cima, fr. cime, sp. cima, cu sens diferit. Toate limbile în care apare sensul de „ciumă” par a indica un împrumut din rom., cu atît mai mult cu cît cuvîntul nu se explică prin mijloace interne ale nici uneia din limbile interesate (cf. Berneker; Capidan, Dacor., III, 142). Totuși, s-a propus un etimon sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 53 și Lexicon, 1128; Cihac, II, 58), bg. (Conev 94), alb. (Philippide, II, 639), tc. (Mladenov 689). Der. ciumat (var. ciumaș, ciumos), adj. (pestifer; ciumat, bolnav de ciumă); ciumar, s. m. (laur), pe care Diculescu, Elementele, 485 îl apropie de gr. ϰυμάριον, dar care ar putea fi der. în cadrul rom.; ciuma, vb. (a îmbolnăvi de ciumă; despre fructe, a se strica); ciumăfaie, s. f. (laur), a cărui a doua parte nu a fost explicată satisfăcător, și care se mai numește, probabil prin etimologie populară, ciuma fetei (Cihac, II, 491, pleacă în mod eronat de la mag. csuda „minune” și fa „copac”; Diculescu, Elementele, 485 de la cimă, cu suf. gr. ϰαφος; și DAR sugerează o legătură cu mag. csudafa „laur”). Vezi definitia »

DOLÍNĂ s. f. relief carstic, cu aspect de pâlnie, format prin dizolvarea la suprafață a unor roci solubile. (< fr. doline) Vezi definitia »