judecá (júdec, judecát), vb. – 1. A examina o cauză, a da sentința într-o cauză. – 2. (Înv.) A condamna, a da o sentință. – 3. A guverna, a cîrmui, a conduce. – 4. A-și forma o opinie, a chibzui. – 5. A examina, a cerceta. – 6. A aprecia, a valora, a cîntări. – 7. A exprima o părere, a critica, a dojeni, a condamna. – Var. (Mold.) giudeca. Mr. giudic, giudicare, megl. judic, istr. judec. Lat. iūdĭcāre (Pușcariu 914; Candrea-Dens., 910; REW 4600; DAR), cf. alb. džukoń (Philippide, II, 645), it. giudicare, prov. jutgar, fr. juger, sp. juzgar, port. julgar. Der. judecată, s. f. (înv., sentință, hotărîre judecătorească; justiție, rațiune, bun simț; proces), care ar putea de asemenea să fie reprezentant al lat. (res)iūdicāta (după Candrea-Dens., 911 și DAR, de la pl. de la iūdicātum); judecător, s. m. (funcționar de stat care soluționează procesele, magistrat; arbitru), de la judeca cu suf. -tor; judecătoare, s. f. (tribunal, judecătorie), cu suf. -toare (după DAR, din lat. iūdicatōria sedes); judecătorie, s. f. (tribunal; profesiunea de judecător); judecătoreasă, s. f. (soție de judecător); judecătoresc, adj. (judicial); desjudeca, vb. (înv., a hotărî, a da o sentință); răsjudeca, vb. (a-și schimba prima hotărîre, a-și schimba părerea; a da din nou o sentință); prejudecată, s. f., pe baza fr. préjugé; prejudeca, vb., pe baza fr. préjuger; prejudeț, s. n. (înv., prejudecată) pe baza lat. praeiudicium; prejudiciu (var. prejudițiu), s. n. (prejudecată; pagubă, daună, extorsiune), dublet al cuvîntului anterior, prin intermediul fr. préjudice; prejudicia, vb., din fr. préjudicier. Vezi definitia »

RUBRICÁ vb. I. tr. (Liv.) A împărți în rubrici, a clasifica. [Cf. fr. rubriquer, it. rubricare]. Vezi definitia »

BCÁ [cit. be-ce-á] s. n., art. BCA-ul Vezi definitia »

caca Vezi definitia »

căscá (cásc, căscát), vb. – 1. A deschide gura. – 2. A deschide mult (gura, ochii etc.). – 3. A deschide gura mare, trădînd oboseală, plictiseală, somn. – Mr. cascu, (hascu), megl. casc, (hasc). Lat. *cascare, din gr. χάσϰω (Candrea, Rom., XXXI, 304; Meyer, Alb. St., IV, 123; Pușcariu 306; Candrea-Dens., 282; REW 1733; DAR); cf. sard. kaskare (Wagner 111), it. cascaggine. Este cuvînt general folosit (ALR, I, 86 și II, 23). Var. din mr. și megl. provine direct din ngr. – Der. căscări, vb. (rar, a căsca 3); căscat, adj. (deschis, răscrăcănat; căscat, holbat); căscat, s. n. (faptul de a căsca); căscătură, s. f. (căscat); cascotă (var. cașcotă), s. f. (se spune atunci cînd nu există nimic de mîncare), formație umoristică, alcătuită cu ajutorul unui suf. care pare ngr.; căscăund, adj. (căscat, tont), formație curioasă, fără îndoială în loc de *căscăun, cu un suf. expresiv ca în bărzăun, gărgăun, și care se consideră nejustificat der. de la un lat. *cascabundus (Candrea, Rom., XXXI, 305; Tiktin; Pușcariu 307; Candrea-Dens., 283; REW 1732; Rosetti, I, 164). Vezi definitia »