înțelége (-g, -lés), vb. – 1. A-și face o idee clară despre ceva, a pricepe. – 2. A cunoaște, a-și da seama de ceva. – 3. A afla, a ști. – 4. A profita, a se alege cu ceva. – 5. A admite, a accepta. – 6. (Refl.) A se împăca, a conviețui în bună invoială cu cineva. – 7. (Refl.) A ajunge la învoială, a cădea de acord, a bate palma, a se învoi. – 8. (Refl.) A avea sens, a se pricepe. – 9. (Refl.) A se subînțelege, a se avea în vedere. – Mr. nțăleg, megl. anțileg, istr. anțeleg. Lat. intĕllĭgĕre (Pușcariu 880; Candrea-Dens., 873; REW 4482; DAR), cf. alb. dëlgoń. În celelalte limbi romanice a fost înlocuit cu intendere și comprehendere. – Der. neînțeles, adj. (fără sens; care nu poate fi înțeles); înțeles, s.n. (sens; semnificație; motiv; rațiune); subînțelege, vb. (a presupune, a a fi înțeles de la sine), pe baza fr. sousentendre; înțelegere, s.f. (acord; învoială, comuniune de idei; rațiune, inteligență, pătrundere, facultatea de a înțelege; cunoaștere, sens, semnificație); neînțelegere, s.f. (dezacord; conflict); înțeleguț, s.n. (înv., cunoaștere, inteligență); înțelegător, adj. (inteligent; care are înțelegere); neînțelegător, adj. (lipsit de înșelegere; neascultător). – Der. neol. inteligent, adj., din fr. intelligent; neinteligent, adj. (prost); inteligență, s.f., din lat. intelligentia; inteligibil, adj., din fr. intelligible; subînțeles, s.n., pe baza fr. sous-entendu. Înțelepciune, s.f., (știință, capacitate de înțelegere, chibzuință, prudență; cunoaștere, știință, doxă), reproduce lat. intellectiōnem (Pușcariu 881; Candrea-Dens., 875; DAR); înțelept, adj. (care este înzestrat cu înțelepciune; înv., cunoscător; înv., cumpătat, socotit, așezat; prevăzător, chibzuit; adv., cu înțelepciune) provine din part. intellectus, în al cărui uz a fost înlocuit de forma înțeles, analogică lui drege, dres sau merge, mers (Pușcariu 880; Candrea-Dens., 874; DAR). – Der. neînțelept, adj. (imprudent, nebun); înțelepțesc, adj. (înțelept, chibzuit); înțelepțește, adv. (cu înțelepciune); neînțelepțește, adv. (în chip imprudent); înțelepți, vb. (a cuminți, a face chibzuit); înțelepție, s.f. (înțelepciune, judecată, chibzuință); preaînțelept, adj. (înțelept), pe baza sl. premądru; preaînțelepciune, s.f. (înv., înțelepciune), pe baza sl. premadrosti. Vezi definitia »

ATRÁGE, atrág, vb. III. Tranz. 1. A trage spre sine, a aduce la sine. Magnetul atrage fierul. ◊ Refl. Electricitățile de sens contrar se atrag. ♦ A determina pe cineva să vină sau să se ducă undeva. ◊ Expr. A atrage atenția (cuiva) = a face ca atenția (cuiva) să se îndrepte într-o anumită direcție; a face atent. 2. A aduce după sine, a avea drept consecință. 3. A exercita o atracție asupra cuiva. ♦ Fig. A ademeni, a ispiti. [Perf. s. atrăsei, part. atras] – Din a³ + trage (după fr. attirer). Vezi definitia »

SACRILÉGE adj. f. v. sacrileg. Vezi definitia »

plînge (plấng, plấns), vb. – 1. A vărsa lacrimi. – 2. A compătimi, a deplînge. – 3. A jeli (un mort). – 4. (Refl.) A se tîngui, a se văita. – Mr. plîngu, plînșu, plînzire, megl. plǫng, plǫns, plǫngiri, istr. plîng, plîns. Lat. plangĕre (Pușcariu 1339; Candrea-Dens., 1409; REW 6572; Rolhfs, Differenzierung, 33), cf. it. piangere, prov. planher, fr. plaindre, cat. planyer, sp. plañir. Uz general (ALR, II, 231). – Der. plîngăcios, adj. (plîngător, gata să plîngă); plîngător (var. rară plîngaci), adj. care plînge, trist); plîngere, s. f. (acțiunea de a plînge sau de a se jelui; reclamație; cerere); plîngătoare, s. f. (bocitoare); plîns (var. plînset), s. n. (plîngere, tînguire); plînsoare, s. f. (plîns, scîncet); deplînge, vb. (a compătimi, a deplora), format după fr. déplorer, cf. deplora. Vezi definitia »

ÎNFRÂNGE vb. tr. a învinge, a birui (în luptă). ◊ a-și stăpâni o stare de spirit. (< lat. infrangere) Vezi definitia »