curm (cúrmuri), s. n. – (Olt., Munt.) Legătură, laț. – Mr. curmu. Gr. ϰορμός „trunchi”, probabil cu semantismul primitiv („bont”, sau „capăt de sfoară”, cf. Laurian; Meyer, Alb. St., IV, 72; Giuglea, Dacor., III, 620; Diculescu, Elementele, 459; Rosetti, II, 67; DAR); cf. alb. kurm (după DAR, alb. este etimon al rom.), calabr. kurmu „trunchi” (Rohlfs, EWUG, 1086), arab. qurma, de unde sp. corma. – Der. curmei, s. n. (tulpină de plantă agățătoare, lăstar; legătură), probabil der. internă, cu suf. -el, pe care Diculescu vrea să-l reducă la un gr. *ϰορμήιον; curma, vb. (a tăia, a trunchia, a împărți, a separa; a strînge; a ocoli, a se abate; a străbate; a tăia, a întrerupe; a termina, a pune capăt; a hotărî, a rezolva, a tranșa), cf. mr. curm, curmari („a înceta, a face să înceteze”), al cărui semantism indică faptul că este vorba mai puțin de o der. internă a rom., decît de o conservare imediată a sensului primitiv al gr. probabil prin intermediul gr. ϰορμάζω „a tăia”, lat. *cormāre (Pascu, I, 193), cf. alb. kurmue „scurt” (der. lat. *corrimare REW 2254 este mai greu de admis, cf. Graur, BL, V, 94 și Rosetti, I, 160); curmă, s. f. (tăiș, parte care taie), deverbal al cuvîntului anterior, înv.; necurmat, adj. (continuu, neîntrerupt); curmător, adj. (tăios); curmăni, vb. (a tăia, a face o incizie), pe care DAR propune să fie derivat de la s. *curman, dar care pare mai curînd un der. cu suf. expresiv; curmătură, s. f. (incizie; tăietură; falie, chei, strîmtoare, canion; zvîcnet, înțepătură); curmeziș, adv. (pieziș, transversal, de-a latul); (în)curmezișa, vb. (a devia; refl., a se lua la ceartă), care presupune, după Pușcariu, Lr., 295, existența unui s. *curmez, cf. alb. kurmezue „scurt”. – Cf. curpen, curmea. Din rom. provine rut. kurmei, kurmán, pe care Bogrea, Dacor., IV, 806, îl propunea ca etimon al rom. Pare destul de incertă der. din rus. koromyslo pe baza rom. curmeziș (Berneker 574). Vezi definitia »

PENICILIFÓRM, -Ă adj. (despre stigmat) în formă de pensulă. (< lat. penicilliformis) Vezi definitia »

FALCIFÓRM, -Ă adj. în formă de seceră; semilunar. (< fr. falciforme) Vezi definitia »

PALMIFÓRM, -Ă, palmiformi, -e, adj. 1. (Rar) Palmat (1). Frunze palmiforme. 2. (Despre unele coloane egiptene) Care are capitelul în forma unui mănunchi de frunze de palmier. – Din fr. palmiforme. Vezi definitia »

BALANIFÓRM, -Ă adj. În formă de ghindă. (< fr. balaniforme) Vezi definitia »