ștopleág, ștoplége, s.n. (reg.) 1. cotor de plantă rămas pe câmp după cosit sau după secerat; țeapă, ghimpe, șteap. 2. tulpină uscată; bucată scurtă de lemn. 3. partea tulpinii unui copac rămasă la suprafața pământului după tăiere. Vezi definitia »

toiág (-iége), s. n. – 1. Par, baston. – 2. Cîrjă. – 3. Bîtă de cioban. – 4. Cîrjă pastorală. – 5. Baston ca însemn de autoritate. – 6. Sceptru. – 7. Sprijin, reazem. – 8. Lovitură cu bastonul. – 9. Lumînare de morți care se face de aceeași lungime cu cel răposat. – 10. (S. f. pl.) Numele a trei stele din constelația Orion. – Mr. tuiag(ă), megl. tuiagă. Sl. (sb.) toiaga, cf. bg. tojag (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 416; Conev 65; Byck-Graur, BL, I, 14); pare cuvînt oriental, cf. tc. toyaka. – Der. to(i)egi, vb. (a umbla, a cutreiera; a bate cu ciomagul). Vezi definitia »

BÚNDESTAG s. n. camera inferioară a parlamentului în Germania. (< germ. Bundestag) Vezi definitia »

VĂLMĂȘÁG s. n. Învălmășeală, neorânduială, dezordine; obiecte sau ființe aflate în neorânduială, învălmășite. – [De-a] valma + suf. -șag. Vezi definitia »

fag (fági), s. m. – Fagure de miere. Lat. favus (DAR; REW 3228). Cuvînt înv., înlocuit de der. fagur (var. fagure), s. m. Se consideră acest cuvînt ca un sing. reconstituit pe baza pl. faguri din cel anterior, sau ca der. din lat. *favulus (Pușcariu 570; Candrea-Dens., 541; REW 3227a; DAR). Byck-Graur, BL, I, 28, preferă prima soluție, considerînd inexplicabil rezultatul ν › g; dar această confuzie este frecventă în rom., cf. barză și în it., cf. parvulus › pargoletto, nuvolo › nugolo, etc. – Der. făguros, adj. (dulce, zaharat). Vezi definitia »