ceá interj. – Strigăt cu care se mînă boii la dreapta. – Var. ceala, ța. Lat. ecce hac (Drăganu, Dacor., III, 692), cf. it. qua „pe aici”, fr. ça, sp. acá (Drăganu crede că var. ceala reprezintă lat. ecce hac illac). După Philippide, ZRPh., XXXI, 302; Nandriș, RF, I (1928), 185-8 și DAR, este art. cea (m. cel) și trebuie interpretată ca expresie eliptică, în loc de cea parte. Pentru Iordan, BF, IX, 117, este vorba de o creație expresivă. Din rom. provin mag. csá(h), csále (Drăganu, Dacor., III, 692), rut. ča(la) (Miklosich, Wander., 16); pol. chala, sb. ča. Poate trebuie adăugat aici ceaș (var. ceas), interj. (se folosește la mulsul vacilor, pentru a le cere să-și mute piciorul), care ar putea fi de asemenea creație spontană dar care, în realitate, se poate considere ca un comp. de la cea cu și, ca aciși, așași, atunceși, etc. După Philippide, ZRPh., XXXI, 302, din lat. cessa, imperativ de la cessare; însă acestă explicație se bazează pe var., mai puțin frecventă decît ceaș, și nu ține de o circumstanță caracteristică și anume că ceaș, la fel ca cea, se poate folosi numai pentru animale bovine. Aceeași interj. se folosește ca îndemn pentru a urina, uz în care coincide cu tc. ciș „urină”. Vezi definitia »

sămceá s.f. (reg.) 1. tăișul cuțitului la vârf. 2. cuțitaș cu plăsele de lemn pentru lăsat sânge la animalele bolnave. Vezi definitia »

ceea ce promovează sănătatea Vezi definitia »

Incapacitatea individului de a recunoaste fete de oameni,uneori chiar a propriului chip. Vezi definitia »

meréa (meréle), s. f. – (Dobr.) Pajiște, imaș. Tc. mera (Scriban). – Der. meregiu, s. m. (Dobr., pădurar), din tc. meraci. Cf. miriște. Vezi definitia »