BÁNDĂ² s. f. 1. fâșie îngustă și lungă cu care se leagă, se înfășoară ceva. ♦ parte lungă și îngustă a unei suprafețe. 2. fir de circulație pe o stradă sau șosea. 3. (anat.) fâșie de țesut care unește două organe. ♦ parte a cromozomului, clar diferențiată, de culoare mai închisă sau mai deschisă. ♦ ~ magnetică = fâșie pentru înregistrarea magnetică a semnalelor electrice; ~ de magnetofon = fâșie îngustă de material flexibil, cu un strat fin de substanță feromagnetică, pentru înregistrarea și reproducerea sunetelor cu magnetofonul; ~ etalon = bandă magnetică cu înregistrări speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon ori magnetoscop; ~ rulantă = fâșie îngustă, continuă (de cauciuc) care servește la transportul în plan orizontal al unor materiale sau piese; ~ de imagini = peliculă cinematografică; ~ sonoră = peliculă cinematografică de înregistrat sunetul. ♦ (spațiu neimprimat) între două sau mai multe mărci poștale; ștraif. 4. margine elastică de la masa de biliard. 5. (herald.) figură diagonală care reunește unghiul drept de sus al unui scut cu unghiul stâng de jos. ♦ în ~ = (despre figuri) așezat în diagonala scutului. 6. grup de frecvențe învecinate sau apropiate care fac parte din spectrul unei radiații sonore sau electromagnetice. 7. înclinare a unei nave pe un bord sub efectul vântului sau când încărcătura este greșit repartizată. (< fr. bande, germ. Band) Vezi definitia »

PROEMINÉNȚĂ s. f. faptul de a fi proeminent. ◊ ieșitură (în relief), ridicătură. (< fr. proéminence) Vezi definitia »

SPERMATÉCĂ, spermateci, s. f. (Biol.) Organ al insectei femele care înmagazinează spermatozoizii. – Din fr. spermathèque. Vezi definitia »

túfă (-fe), s. f. – 1. Arbust, grup de lăstari. – 2. Mărăciniș, tufiș de mure, hățiș. – 3. Alun. – 4. Plantă (Quercus pubescens). – 5. Nimic, absență, lipsă de. – Mr. tufă, megl. tufcă. Lat. tufa, cf. ngr. τύφη (Pușcariu 1769; Philippide, II, 656; REW 8973), v. germ. thûfas (Pușcariu, Lr., 273); cf. alb. tufë, ngr. τοῦφα (ar putea proveni din rom.), sard. tuvu, fr. touffe. Legătura dintre alb. și gotic (Jokl, Festchrift 57 Versamml. dt. Philologen, 1929) este extrem de improbabilâ. Ultimul sens nu este clar; și explicația lui Tiktin, bazată pe gr. τῦφος, cf. it. tuf(f)o, sp. tufo, pare insuficientă. Poate este o reducere a lui tuflă, cf. tufli. Der. stuf, s. n. (trestie, Phragmites communis; mănunchi, smoc, hățiș, mărăciniș; încîlcitură, claie, păr dezordonat), cu s- expresiv (după Cihac, II, 378, din sl. žukŭ „pipirig”, după Roesler 566, din gr. τύφη; după Candrea, din același cuvînt gr. contaminat cu lat. stypa); tufan, s. m. (plante, Quercus pubescens, Q. pedunculata; trunchi, par); (s)tufar, s. m. (arbust; mărăciniș); tufănică (var. tufănea), s. f. (crizantemă, Chrysanthemum indicum; C. sinense); tufărie, s. f. (trestiiș; claie de păr; hălăciugă); tufăriș, s. n. (pădurice, desiș); stufăriș, s. n. (trestiiș); (s)tufiș, s. n. (mărăciniș, hățiș); (s)tufos, adj. (foios, des; încîlcit); stufui, vb. (a pune lese la); întufoșa, vb. refl. (a crește ramurile, a se dezvolta un copas sau un arbust). – Din rom. pare să provină ngr. τοῦφα (Murnu 44; după Meyer, Neugr. St., IV, 66, din lat.), bg. tufa (Romanski 130; Capidan, Raporturile, 213), și poate alb. tufë. Vezi definitia »

LEGUMÉALĂ, legumeli, s. f. (Reg.) Faptul de a legumi. – Legumi + suf. -eală. Vezi definitia »