HIDROCÓRĂ, hidrocore, adj.f., s. f. (Plantă) ale cărei fructe sau semințe sunt adaptate pentru răspândirea prin intermediul apei. – Din fr. hydrochore. Vezi definitia »

vórbă (-be), s. f. – 1. Cuvînt. – 2. Spusă, zisă. – 3. Proverb. – 4. Conversație, taifas, discuție. – 5. Ceartă, dispută, dezbatere. – 6. Promisiune, făgăduială, angajament. – 7. Grai, vorbire. – 8. Problemă, subiect, temă. – Var. înv. voroavă, horbă. Origine incertă. Pare să provină din sl. dvorĭba, de la dvorŭ „curte” (Tiktin; Candrea; Densusianu, GS, II, 16), prin intermediul unei evoluții ca cea a lui cuvînt ‹ conventum. Prezența lui horbă „adunare” la Dosoftei (Iordan, BL, IX, 57) și „vorbă” la Neculce, pare să confirme această ipoteză. Totuși, dvorbă apare în limba veche cu sensul de „serviciu la curte” și nu se confundă niciodată cu vorbă; pe de altă parte, voroavă nu a căpătat o explicație satisfăcătoare. Der. din lat. verbum (Cipariu, Gram., 320; Șeineanu, Semasiol., 164; cf. Romansky, Jb., XIII, 106-8) nu este probabilă. Uz general (ALR, I, 28). După Herescu, ZRPh., LXXII, 388-91, a existat o „fuziune populară” între cuvîntul lat. și cel sl. Der. vorbăraie (var. vorbărie), s. f. (pălăvrăgeală, trăncăneală, flecăreală); vorbi (var. înv. vorobi), vb. (a spune, a grăi; a se exprima; a discuta, a conversa, a comenta; a zice; a stabili legături; refl., a se înțelege, a se învoi), mr. vărghescu, vărghire, megl. vrighies, uz general (ALR, II, 24); convorbi, vb. (a conversa), format după fr. converser; vorbitor, adj. (care vorbește; s. m., orator); vorbăreț, adj. (guraliv, limbut, care vorbește mult); vorovaci, adj. (înv., elocvent). Cf. voreț, vornic. Vezi definitia »

ASPIRANTÚRĂ s.f. (În trecut) Formă de studiu care era organizată pe lângă instituțiile de învățământ superior pentru pregătirea specialiștilor și cercetătorilor, absolvenți ai facultăților și institutelor, în vederea obținerii titlului de „candidat în științe”. [< rus. aspirantura]. Vezi definitia »

chíceră (-re), s. f. – Vîrf, culme, pisc. Origine necunoscută. Drăganu, Dacor., I, 117, îl pune în legătură cu alb. kikërë „culme” și îl consideră anterior celor romanice. După Capidan, Raporturile, 231, din rom. provine bg. kicer. Vezi definitia »

NÉGURĂ, neguri, s. f. 1. Ceață densă care se formează îndeosebi dimineața și seara, reducând mult vizibilitatea; negureală. ♦ Întuneric, beznă; obscuritate. 2. Fig. (Rar) Mulțime, cantitate, număr mare, imens de ființe sau de lucruri. O negură de lăcuste. – Din lat. nebula. Vezi definitia »