curmálă (-le), s. f. – Fruct al arborelui Phoenix dactylifera. – Mr. curmă. Tc. kurma, prin intermediul ngr. ϰουρμάς (Roesler 597; Șeineanu, II, 149; Lokotsch 885; Ronzevalle 86); cf. alb., bg. kurmá, sb. urma. Sing. normal, curma, a fost înlocuit de un sing. analogic, format pe baza pl. curmale. – Der. curmal, s. m. (arborele care face curmale). Vezi definitia »

gloátă (gloáte), s. f. – 1. Mulțime. – 2. Droaie, puzderie. – 3. Adunătură, plebe. – 4. (Înv.) Poliție locală, trupe de infanterie formate din țărani fără pregătire militară specială, a căror recrutare era decretată în cazuri de urgență. – 5. (Trans., Bucov.) Familie. Sl. (bg., sb., cf., slov.) glota (Miklosich, Lexicon, 120; Cihac, II, 129; DAR), cf. pol. gołota › holotă, s. f. (Mold., înv., „mulțime”), și sb. glota „familie”. – Der. glotaș, s. m. (soldat din poliția locală; copil, prunc); îngloti, vb. (a aduna, a concentra; a înrola; a îngrămădi; a publica), înv. Vezi definitia »

MELANÍNĂ s. f. pigment negru sau brun-închis, la suprafața pielii sub influența razelor solare. (< fr. mélanine) Vezi definitia »

nesfiálă s.f. (înv.) lipsă de sfială; îndrăzneală, cutezanță, curaj. Vezi definitia »

límbă (límbi), s. f. – 1. Organ anatomic. – 2. Limbă, idiom. – 3. (Înv.) Nație, popor. – 4. (Înv.) Informație, știre. – 5. Bucată de pămînt. – 6. Partea interioară a clopotului. – 7. Ac de ceasornic. – 8. Încălțător. – 9. Epiglotă. – 10. Ac de balanță. – 11. Țumburuș (la cataramă). – 12. Lamă de cuțit. – 13. Lamă de spadă sau parte a meliței. – Mr., megl. limbă, istr. limbę. Lat. lingua (Pușcariu 969; Candrea-Dens., 984; REW 5067), cf. it. lingua, prov., sp. lengua, fr. langue, port. lingoa. O var. populară *limba ar fi putut exista încă din lat., cf. sard. limba, it. (limbello), fie ca efect al unei încrucișări cu lambĕre, fie printr-un proces spontan, ca în nebula › negură. Sensul de „națiune” este sl. (Șeineanu, Semasiol., 75; Rosetti, III, 99), dar există și în v. it. Cel de „știre” se folosea înv. (XVII) numai în expresia a prinde limbă. Der. limbareț (var. limbăreț), adj. (guraliv, bîrfitor); limbariță, s. f. (unghișoară; patlagină de apă, Alisma plantago); limbău, adj. (flecar); limburuș, s. n. (omușor), în Banat, Olt. și Trans. de S., cf. ALR, I, 33; limbut, adj. (guraliv), cu suf. participial, prin analogie cu forma ca tăcut, cornut (după Pușcariu 971; Candrea-Dens., 985 și REW 5069; dintr-un lat. linguūtus, cf. calabr. linguto, v. prov., cat. lengut, alb. ljingut „mîncăcios”, care pare să vină din it.); limbuție, s. f. (vorbărie, trăncăneală); limbuți, vb. (a trăncăni); limboată, s. f. (Olt., străin, venetic). – Der. neol. limbaj, s. n., format după fr. langage; linguistică (var. limbistică), s. f.; linguist (înv., limbist), s. m.; lingual, adj., din fr. – Din rom. provine bg. limba „nume de plantă” (Capidan, Raporturile, 49); mag. limba (Edelspacher 18); sb. limba „falcă”. Vezi definitia »