ȚINC¹, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke. Vezi definitia »

adînc (-că), adj. – Profund. – Mr. adîncu, megl. dăncá (‹ adîncat). < Lat. ăduncus „concav” (Pușcariu 25; Candrea-Dens., 17; Tiktin), cf. sp. adunco. Se pleacă în general de la var. vulg. ădancus (REW 144; DAR; Rosetti, I, 161), pentru a se explica apariția lui î; Candrea-Dens. o explică prin formele în care u era aton. Fără să fie imposibile, ambele supoziții sînt inutile, căci rezultatul lui ăduncus este normal să fie adînc, cf. longo › lîngă, sunt › sînt. Adînc, s. n. (adîncime); adînca (var. adînci), vb. (a adînci); adîncătură, s. f. (adîncitură); adîncime, s. f.; adîncit, adj. (înfundat; îngrijorat; dus pe gînduri). Adînca, vb., înv., a fost înlocuit prin adînci, datorită conjug. incoative, care pare cea mai adecvată sensului lui adîncesc. Vezi definitia »

ponc, poáncă, adj., s.m. și f. (reg.) 1. (adj.; despre forme de relief, poziția unor obiecte) vertical. 2. (adj.; despre afirmațiile cuiva) fățiș, direct. 3. (adj.) zbanghiu. 4. (adj. și s.m. și f.) (om) lipsit de istețime, care nu știe să se descurce, pe care îl înșală cu ușurință toți; om prost, nătâng. 5. (s.f.) pantă foarte piezișă, abruptă. 6. (de obicei la pl., s.f.) ceartă, neînțelegere, discordie. 7. (s.f.) privire urâtă și pătrunzătoare. 8. (s.m.) ghiont. Vezi definitia »

harúnc, harúncuri, s.n. (reg., înv.) arc (cu săgeți). Vezi definitia »

FRANC¹ s. m. unitate monetară a Franței, Elveției, țărilor Africii Centrale, Belgiei etc. ◊ monedă divizionară în Maroc, a suta parte dintr-un dirham. (< fr. franc) Vezi definitia »