atîrná (atî́rn, atîrnát), vb. – 1. (Tranz.) A agăța, a suspenda de ceva. – 2. (Intranz.) A sta suspendat, a cădea liber în jos. – 3. A se apleca într-o parte, a se înclina. – 4. A se apleca spre pămînt cu toată greutatea (dar fără a se desprinde de un punct fix determinat). – 5. A depinde de cineva sau ceva. – 6. A șovăi, a oscila. Origine incertă. Este posibil să fie vorba de lat. tornāre, în compunere cu ad; dar evoluția fonetică ar implica mari greutăți. Totuși, accepția etimonului, aceea de „a întoarce” sau „a devia”, ar explica într-un mod satisfăcător evoluția semantică, ceea ce nu este cazul pentru celelalte ipoteze prezentate. Pe de altă parte, sensul der. atîrnătoare nu poate fi pus în legătură în niciun fel cu vreunul din sensurile actuale ale lui a atîrna, și se explică numai pe baza unui sens derivat de la tornare, ca rom. înturna, fr. détourner. După Cihac, II, 476, din mag. átérni „a întinde peste ceva”. DAR pleacă de la tîrn „mărăciniș”, ipoteză riscantă datorită debilității punctului de contact presupus între cele două noțiuni (atîrna ar fi un cuvînt păstoresc, care s-a referit mai întîi la lîna care rămînea agățată în mărăciniș). Giuglea, Dacor., III, 1090, pleacă de la un lat. *adtrutinare, ipoteză la fel de fantezistă ca cea a lui Diculescu, Elementele, 492, bazată pe *atîrna, der de la gr. *ἀρτάνω și acesta din urmă de la ἀρτάω. În sfîrșit, Scriban se gîndește la o posibilă legătură cu tîrnă „coș de nuiele”. Der. atîrnat, s. m. (bîrna de la armătura acoperișului); atîrnătoare, s. f. (țarc în care se închid oile pentru a le separa de miei, sau pentru ca să doarmă); atîrnător, adj. (care atîrnă; agățat; care depinde de ceva); atîrnătură, s. f. (atîrnare, suspensie; zdreanță); neatîrnare, s. f. (independență); neatîrnat, adj. (independent); tîrnaț, s. n. (Trans., balcon, terasă); care pare o formație regresivă pe baza pl. atîrnați; totuși, Cihac, II, 533 și Scriban o explică prin mag. tornác, care pare mai curînd împrumutat din rom.

Sursa: DER