ORBÉȚ, ORBEÁȚĂ, orbeți, -e, adj., s. 1. Adj., s. m. și f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerșetor (orb²). ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S. m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini; cățelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbéte s. m.] – Orb + suf. -eț. Vezi definitia »

ENÚNȚ s.n. Formulare, enunțare, expunere (a unei idei, a unei probleme); formulă. [< enunța]. Vezi definitia »

ȚIȚ interj. Cuvânt care redă chițăitul șoarecelui. ◊ Expr. Nici țiț = nici un cuvânt, nici cârc, nici pis. – Onomatopee. Vezi definitia »

ȘOIMULÉȚ, șoimuleți, s. m. Diminutiv al lui șoim; șoimișor, șoimulean, șoimușor. – Șoim + suf. -uleț. Vezi definitia »

naragấț s.m. (reg.) om gușat. Vezi definitia »