PROTÁZĂ s. f. 1. prima parte a unei drame antice, expunerea subiectului. 2. prima parte a unei perioade condiționale, cuprinzând propozițiile secundare care îndreaptă atenția asupra consecințelor ce se anunță în apodoză. (< fr. protase, lat., gr. protasis) Vezi definitia »

GLICOLÍZĂ s. f. descompunere a glucidelor în timpul fenomenelor metabolice. (< fr. glycolyse) Vezi definitia »

zbânțuitúră (reg.) (-ța-i-) s. f., g.-d. art. zbânțuitúrii; pl. zbânțuitúri Vezi definitia »

RĂDĂCÍNĂ, rădăcini, s. f. 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixează de sol și își absoarbe substanțele hrănitoare; (pop.) parte a plantei aflată în pământ, indiferent de structura și funcțiile pe care le are. ◊ Compus: (Bot.) Rădăcina vieții = ginseng. ♦ Fig. Origine, izvor, cauză. ◊ Expr. A curma (sau a tăia, a stârpi) răul din (sau de la) rădăcină = a desființa un rău cu totul și definitiv. 2. Parte prin care un organ al corpului este fixat într-un țesut. Rădăcina unui dinte. ♦ Partea profundă a unei tumori. 3. Partea de lângă pământ a tulpinii unui copac. 4. P. anal. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază, temelie. ♦ Partea de la baza anumitor organe. Rădăcina nasului. ♦ Limita de adâncime a anumitor obiecte. 5. Valoarea necunoscutei dintr-o ecuație; radical. ◊ Rădăcina pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). Rădăcina cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de două ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 6. (Lingv.) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvântului; radical. – Lat. radicina (cu unele sensuri după fr. racine). Vezi definitia »

MANDÚLĂ, mandule, s. f. (Reg.) Amigdală. – Magh. mandula. Vezi definitia »