vîlvă (-ve), s. f. – 1. Vrăjitor, vraci. – 2. (Trans.) Duh, stafie. – 3. Fast, alai, pompă. – 4. Glorie, triumf. – 5. Renume, faimă, celebritate. – 6. Zgomot, zarvă, hărmălaie. – 7. Punct culminant, culme. – Var. înv. vîlfă. Sl. vlŭchva „vrăjitor” (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 446), cf. bg. vălhva. De origine expresivă, în sl., de la vlŭsnati „a bîigui”, a fost considerat drept expresiv în rom. și confundat cu rădăcinile expresive fîlf-, bîlb-, pîlp- (Tiktin; Iordan, BF, II, 187), ceea ce explică ultimele sale sensuri și cele ale majorității der. Der. vîlhovnic, s. m. (vraci), înv. din sl. vlŭhovĭnikŭ; vîlhovnicie, s. f. (magie); vîlvîi, vb. (a palpita, a se agita), se zice mai ales despre flăcări, cf. pîlpîi, fîlfîi; vîlvoare (var. vulvoare, vîlv(ăt)aie, vîlvăraie), s. f. (pălălaie); vîlvoi (var. vulvoi), adj. (aspru, ciufulit); vîlvoia, vb. (a se face părul măciucă, a se ciufuli); vîlvora (var. vîlvăra), vb. (a arunca flăcări, a arde cu flacără tremurătoare); vîlvotă, s. f. (flăcăraie); învîlvăta (var. învîlvora), vb. (a arde cu flacără). Legătura acestor cuvinte cu un lat. volvor (Candrea-Dens., 787) este puțin probabilă. Vezi definitia »

ciuturígă, ciuturígi, s.f. (reg.) trunchi de fag scorburos. Vezi definitia »

SIRÉNĂ, sirene, s. f. I. 1. Aparat (acționat cu aburi, cu aer comprimat etc.) care produce sunete de mare intensitate și cu care se dau semnale în fabrici, în navigație etc. ♦ Sunetul emis de un astfel de aparat. 2. Aparat format dintr-un disc prevăzut cu mai multe găuri, prin care trece un curent de aer și care servește la determinarea înălțimii unui sunet prin comparare cu alte sunete. II. (În mitologia greacă) Ființă fabuloasă, cu aspect de femeie, cu picioare și aripi de pasăre, mai târziu cu coadă de pește, care, prin cântecele ei, ademenea pe corăbieri în locuri primejdioase, unde aceștia își găseau moartea. ♦ Fig. Femeie seducătoare. – Din fr. sirène, it. sirena, lat. siren, -enis. Vezi definitia »

GEOTECTÓNICĂ s.f. v. geotectonic (1). [DEX'98] Vezi definitia »

tîmplă (-le), s. f. – Iconostas. Lat. templum, prin intermediul mgr. τέμπλον „iconostas” (Roesler 577; Tiktin), cf. v. sb. templa, templo (Miklosich, Fremdw., 132; Cihac, II, 411; Vasmer, Gr., 140), alb. templë. Der. directă din lat. (Pușcariu 1730; Șeineanu, Semasiol., 39; REW 8630; Pascu, I, 169; Iordan, Dift., 108; Rohlfs, Differenzierung, 69) ar conveni mai bine din punct de vedere fonetic, dar lasă fără explicație exactă coincidența semantică cu mgr. Este de presupus că vechile iconostase erau simple ziduri despărțitoare sau baluștri, de unde sensul de „grindă, bîrnă”, pierdut în cuvîntul rom., dar conservat în mr. templă „bîrnă”. De aici tîmplar, s. m. (dulgher), pe care Tiktin și Candrea îl explică prntr-un sens primordial de „slujbaș care face iconostase”. – Der. tîmplăresc, adj. (de tîmplar); tîmplări, vb. (a îndeplini meseria de tîmplar); tîmplărie, s. f. (dulgherie). Vezi definitia »