sárcină (sárcini), s. f. – 1. Încărcătură, greutate, povară. – 2. Obligație, îndatorire, misiune. – 3. Graviditate. – Mr. sarțină, istr. sǫrcirę. Lat. sarcina (Pușcariu 1523; REW 7598), cf. v. it. sarcina (calabr. sarcina, apul. sarcene). – Der. însărcina, vb. (a încărca; a împovăra, a încredința; afecunda, a lăsa gravidă); însărcinare, s. f. (misiune, mandat); însărcinat, s. m. (trimis, responsabil); desărcina, vb. (a destitui); sărciner, s. n. (Mold., Trans., Olt., par cu ramificații, folosit ca suport). Vezi definitia »

gáură (-ắuri), s.f. – 1. Scobitură, cavitate, groapă. – 2. (Arg.) Furt prin efracție. – Mr. gavră, megl. gaură. Lat. căvum, al cărui rezultat normal să fi fost *gău, cf. sgău și găoace. Acest rezultat s-a pierdut, însă de la forma sa de pl. găuri s-a refăcut un sing. analogic gaură, ca în fagure ‹ fag și pătură ‹ pat. Se consideră în general că etimonul este lat. *căvŭla (Densusianu, Hlr., 111; Candrea, Èlèments, XVI; Pușcariu, Diminutiv., 182; Pușcariu 701; Candrea-Dens., 720; REW 1693; Philippide, II, 713; Pascu, I, 91; Rosetti, I, 73) sau lat. caula (Cipariu, Gram., 117; Pușcariu, Dacor., III, 671), ipoteză posibilă, fără a fi necesară. Der. din lat. caverna (Crețu 326) nu este posibilă. Alb. gavrë provine din mr., iar rut. gav(o)ra din rom. (Candrea, Elemente, 404). – Der. găurar, s.n. (sulă; regulator la războiul de țesut; vas de lut cu fundul găurit); găuri, vb. (a perfora; Arg., a răni cu armă de foc); găuritor, adj. (Arg., hoț); găuricios, adj. (găurit); găuros, adj. (găurit). – Cf. găman. De la *gău derivă, de asemenea, prin intermediul unui suf. expresiv, găun, s.m. (înv., gol, cavitate; gărgăune, Vespa crabro), cu var. găună, s.f. (Bucov., gol, cavitate). Semantismul se explică prin trecerea de la ideea de „gol” la cea de „sunet sec”. Caracterul expresiv al suf. -ăur reiese și din der. ca bărzăun, gărgăun, căscăun(d), cf. și băuna, mieuna, scheuna. Totuși, se consideră în general (Candrea, Rom., XXXI, 312; Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 618; Pușcariu 700; REW 1794; Candrea-Dens., 718 și 719; DAR) că etimonul lui găun este lat. *căvōnem, în loc de căvum, ipoteză incertă (cf. REW 1794; Battisti, II, 831). Văgăună, s.f. (groapă, cavitate, vizuină; rîpă), este fără îndoială un der. expresiv, poate prin intermediul unei reduplicări a lui găun › găgăună, urmată de o disimilație (după Cihac, II, 537, din mag. vagany „brazdă, făgaș”, care pare mai neconvingătoare). – Der. găuni, vb. (a săpa); găunos, adj. (gol, găurit; fără miez); găunoși (var. găunoșa), vb. (a săpa, a scobi); găunoșeală (var. găunoșitură), s.f. (cavitate). Vezi definitia »

POLIÓDĂ, poliode, s. f. Tub electronic cu mai mult de doi electrozi. [Pr.: -li-o-] – Din fr. polyode. Vezi definitia »

văicăreálă (fam.) s. f., g.-d. art. văicărélii; pl. văicăréli Vezi definitia »

ATMOSFÉRĂ, (II) atmosfere, s. f. I. 1. Înveliș gazos care înconjură pământul; aerul pe care îl respiră cineva. ♦ Fig. Mediul social înconjurător; ambianță. 2. Fig. Stare de spirit care se creează în jurul cuiva sau a ceva. ◊ Expr. A face atmosferă = a crea o anumită stare de spirit în legătură cu o persoană, cu un scop urmărit etc. II. Unitate de măsură a presiunii gazelor. – Fr. atmosphère (< gr.). Vezi definitia »