pâteá s.f. (reg.; în loc. adv.) de-a pâtea = de-a prinselea. Vezi definitia »

aveá (am, avút), vb. – 1. A poseda, a deține, a stăpâni (uz absolut). – 2. A dispune de ceva, a căpăta, a primi (compl. direct este un obiect posedat). – 3. A fi văr, coleg etc. (compl. direct este un nume de persoană, care indică rudenie sau relații de serviciu). – 4. A conține, a însuma (compl. direct este o unitate de timp, de suprafață sau de capacitate). – 5. A deține, a suporta, a trebui să etc. (compl. direct este determinat în calitatea sa fundamentală de alt compl. direct, de o apoziție, un adj., un adv. sau un compl. de mod introdus prin prep. de). – 6. A poseda, a deține (compl. direct este un abstract). – 7. A suferi de ceva, boală sau beteșug. – 8. (Refl.) A întreține relații trupești. – 9. A poseda o femeie. – 10. A obține, a dobîndi. – 11. A fi, a se găsi cineva (cu valoare impersonală, mai ales în expr. n-are cine, nu există nimeni). – 12. A trebui să (cînd este urmat de un inf. scurt, cu prep. a, de un part. trecut, cu prep. de, sau de un conjunctiv; sensul oscilează între ideea de viitor și aceea de acțiune obligatorie). – 13. (Cu valoare de verb auxiliar, servește la formarea perf. simplu, a. m. m. c. perf. și a condiționalului). – Mr., megl. am, istr. am(u). Lat. hăbēre (Pușcariu 72; Candrea-Dens., 126; REW 3958; DAR); cf. vegl. avar, it. avere, prov. aver, fr. avoir, sp. haber. Valorile 9 și 10 sînt galicisme. Der. avere, s. f. (bunuri, bogăție, avuție), cf. fr. avoir, sp. haberes; avut, adj. (bogat, avut); avut, s. n. (bogăție, bunuri); avuție, s. f. (bogăție); înavuți, vb. (a îmbogăți); neavere, neavuție, s. f. (sărăcie). Din rom. provine săs. avere „bogăție”. Vezi definitia »

Autostimularea organelor genitale până la atingerea orgasmului. (DMO) Autosatisfacere sexuala. Vezi definitia »

Introducerea penisului (organul reproducator masculin) in vagin (organul reproducator feminin) cu scopul obtinerii placerii (orgasm) dar si modalitate de perpetuare a speciei. Vezi definitia »

vreá (vreáu, vrut), vb. – 1. A dori, a fi decis să, a avea voința de a. – 2. A pretinde, a cere. – 3. A permite. – 4. A trata, a întreprinde. – Var. I vreu, vroi, voi, I pl. vrem, voim, inf. v(r)oi. Mr. voi, vrută, vreare, istr. voi. Lat. volĕre, forma vulgară în loc de velle (Diez, I, 448; Cihac, I, 319; Pușcariu 1920; REW 9180), cf. it. volere, prov., cat. voler, fr. vouloir. Pentru evoluția formelor, cf. Candrea, Éléments, 45 și Tiktin; despre folosirea ca auxiliar al viitorului, cf. va. La pierderea lui r în tema prezentului și a inf. au contribuit analogia cu voie „voință”, simultan cu poziția slabă a cons. la I *vo(r)iu › voi ca *ceriu › cei (cerere), pier › piei (pieire) etc. Der. vrere, s. f. (voință); vrută, s. f. (dorință, gust); vruță, s. f. (nepoftită; codoașă), probabil de la vruți, dacă acest cuvînt a avut vreodată sensul de „iubit” ca în sp. (după Iordan, BF, II, 194, de origine expresivă); voință (var. vroință), s. f. (vrere); bunăvoință, s. f. (intenție bună); reavoință, s. f. (intenție rea); voitor, adj. (care dorește, care voiește); binevoitor, adj. (bine intenționat); răuvoitor, adj. (rău intenționat). – Cf. votru. Vezi definitia »