méliță (mélițe), s. f. – 1. Unealtă de melițat. – 2. Flecar, palavragiu. – Megl. mel’iță. Bg. melica, sb. maljica, din sl. mlĕti, mĕlją, mĕljesi „a măcina” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 192; Byhan 318; Conev 75). – Der. melița, vb. (a mărunți cu melița; a trăncăni); melițător, s. m. (cel care meliță); melițat, s. n. (melițare); melițoi, s. n. (meliță mare); melițuică, s. f. (meliță mică). Vezi definitia »

críșcă (críște), s. f. – Bucată. Sb. križka, rut. kriška (DAR). În Banat și Bucov. Vezi definitia »

ECLÍSĂ s. f. 1. placă de lemn, de metal etc. care servește la înnădirea a două piese alăturate prin șuruburi, nituri sau sudură. 2. partea laterală a unui instrument cu coarde, care leagă de jur-împrejur cele două fețe. (< fr. éclisse) Vezi definitia »

DUODÉCIMĂ s. f. (muz.) interval de 1² trepte (o cvintă peste octavă). (< it. duodecima) Vezi definitia »

pețitoreásă, pețitorése, s.f. (înv.) pețitoare. Vezi definitia »