drége (drég, drés), vb. – 1. (Înv.) A conduce, a călăuzi. – 2. A pune în mișcare. – 3. A pregăti, a aranja, a orîndui. – 4. A repara, a îndrepta. – 5. A condimenta, a asezona, a găti. – 6. A aranja, a farda, a sulemeni. – 7. A îndrepta, a îmbunătăți, a corecta. – 8. (Înv.) A turna vin, a umple paharele. – Var. (înv.) direge. Mr. ndreg, ndreadzire, megl. (a)ndireg. Lat. dirĭgĕre „a conduce”, care se folosea și în forma dĕrĭgĕre (Cihac, I, 81; Pușcariu 548; Candrea-Dens., 512), cf. alb. dërgoń (Philippide, II, 640), cat. adergar. – Der. dregător (var. înv. diregător), s. m. (demnitar la curtea domnitorului, înalt funcționar); d(i)regătorie, s. f. (funcția, demnitatea de dregător); dregătorime, s. f. (clasa dregătorilor); dregătoresc, adj. (oficial); dires, s. n. (înv., document oficial, scriitură autentică; Mold., mîncare gătită, condiment); dres, s. n. (înv., ordine, funcție; suliman, fard; aranjare, reparare); dresătură, s. f. (înv., reparare; Trans., acțiunea de a îngrășa pămîntul cu bălegar). Vezi definitia »

culége (culég, culés), vb. – 1. A strînge (se spune mai ales despre acțiunea de a strînge rupînd, de ex. fructe sau flori). – 2. A aduna, a recolta. – 3. A strînge în snopi. – 4. A colecționa, a aduna. – 5. A strînge tot, a nu lăsa nimic. – 6. (În Trans.) A deduce, a ajunge la o concluzie. – 7. A zețui. – Mr. culeg, megl. culegu. Lat. collĭgĕre (Diez, I, 132; Pușcariu 436; Candrea-Dens., 430; REW 2048; DAR); cf. it. cogliere, prov. colhir, fr. cueillir, cat. cullir, sp. coger, port. colher. Cf. și alege. – Der. cules, s. n. (strînsul recoltei); culegător, s. m. (bărbat care adună recolta; zețar); culegătoreasă, s. f. (femeie care adună recolta); culegar (var. culegău), s. n. (instrument de metal în care zețarul aranjează literele). Din același cuvînt lat. provin, prin der. neologică din fr., colectă, s. f. și ceilalți der., cf. aici. Vezi definitia »

a o șterge expr. a pleca pe neobservate. Vezi definitia »

ATRÁGE vb. tr. 1. a trage, a duce la (către) sine. ◊ a determina (pe cineva) să facă ceva. 2. (fig.) a ademeni; a stârni curiozitate, interes. 3. a avea drept consecință. (după fr. attirer) Vezi definitia »

lége (légi), s. f. – 1. Putere, autoritate. – 2. Normă, regulă. – 3. Regulă divină. – 4. Religie, credință, confesiune. – 5. Drept. – 6. Justiție, tribunal. – 7. Sentință, decizie judecătorească. – Mr. leage. Lat. lēgem (Densusianu, Hlr., 192; Pușcariu 961; Candrea-Dens., 974; REW 5008; DAR), cf. alb. lidžë (Philippide, II, 646), it. legge, prov., port. lei, fr. loi, cat. lley, sp. ley. Sensul de „religie” este vechi rom., cf. sp. ley „religie, credință”, gal. lei „fidelitate”, fr. loi „religie”; de aceea nu se susține ipoteza lui Șeineanu, Semasiol., 77, care explică acest sens din rom. prin sl. zakonŭ. Der. legiui, vb. (a stabili prin lege; a judeca, a da sentințe), cu suf. -ui; legiuire, s. f. (legislație; dispoziție legală, normă; justiție; litigiu); nelegiuire, s. f. (injustiție; crimă, sacrilegiu, impietate; delict, ilegalitate); legiuit, adj. (legal; legitim, drept; condamnat); nelegiuit, adj. (ilegal; injust; criminal; nelegitim, bastard); legiuitor, adj. (legislativ); legiuitor, s. m. (legislator). Der. neol. legal, adj., din fr. légal; nelegal (var. ilegal), adj.; ilegalitate, s. f.; legalmente, adv.; legaliza, vb.; legifera, vb.; legislați(un)e, s. f.; legislativ, adj.; legislator, s. m.; legislatură, s. f.; legist, s. m.; legitim, adj.; nelegitim (var. ilegitim), adj.; legitimitate, s. f.; legitima, vb.; legitimați(un)e, s. f.; legitimist, adj., toate din fr. Vezi definitia »