BIUNIVÓC, -Ă adj. care are corespondență unică în ambele sensuri. ♦ (mat., log.) corespondență ~ă = corespondență între elementele a două mulțimi, astfel încât fiecare element al uneia corespunde univoc unui element din cealaltă. (< fr. biunivoque) Vezi definitia »

măróc, -oácă, adj. (reg.) mare, gras, zdravăn. Vezi definitia »

șomoltóc, -oácă, adj., s.m., f. și n. 1. (reg.; s.m. și f.) (om) mic de statură. 2. (reg.; s.m. și f.) (om) încet, moale, bleg. 3. (reg.; s.m. în forma: șolmotoc) fulg mare de zăpadă. 4. (pop.; s.n.) șomoiog, mototol. 5. (reg.; s.n. în forma: șolmotoc) smoc (de păr sau de lână). 6. (reg.; s.n.; în forma: șolmotoc) bucată ruptă dintr-un cojoc. 7. (reg.; s.n.) buchet, mănunchi. Vezi definitia »

toc interj. – Poc, trosc; imită zgomotul de lovitură, de bătaie. Creație expresivă, cf. tic, tac, cioc, boc, poc. – Der. toc, s. n. (partea mai ridicată a tălpii la încălțăminte), datorită zgomotului pe care-l produce (după Cihac, II, 707, Tiktin și Candrea, din it. taccone, prin intermediul ngr. ταϰούνι, sau al bg. takun, tokun, tok, cf. Bernard 42; dar această der. este dificilă și ultima formă din bg. ar putea proveni din rom.); toacă, s. f. (bucată de lemn uscat sau de fier turnat, al cărui sunet înlocuiește în mănăstiri dangătul clopotelor; dangăt, bătaie de clopot; numele popular al unei constelații, Pegas), cd. calabr. tocco, care denumește un instrument asemănător (it. raganello), alb. tokë (Philippide, II, 737; der. din alb., sugerată de Cihac, II, 720, este improbabilă); tocălie, s. f. (toacă; hădărag, titirez, morișcă de vînt pentru a speria păsările; piedică la războiul de țesut), cu l expresiv; toca, vb. (a bate, a bate la ușă; a trage clopotele; a tropăi; a sparge lemne; a mărunți, a tăia mărunt; a face praf, a sfărîma, a face pulbere; a risipi, a irosi; a ruina, a-și pierde averea; a pisălogi, a plictisi; a flecări, a trăncăni; a clămpăni berzele din cioc), mr. toc, tucat, tucare, cf. Schuchardt, ZRPh., XXII, 397 și REW 8767 (după Densusianu, Hlr., 198; Pușcariu 1746 și Candrea, de la un lat. *toccāre, cf. it. toccare, prov., cat., sp., port. tocar, fr. toucher); tocăni, vb. (a bate; a pisa, a tăia mărunt), cu suf. expresiv -ni; tocană, s. f. (mîncare cu carne tăiată mărunt și fiartă înăbușit; Maram., terci de mălai); tocănit, s. n. (bătut); tocător, s. n. (fund de bucătărie); tocătoare, s. f. (fund); tocătură, s. f. (carne tocată; tăietură). – Din rom. provin mag. tóka „scîndură de tocat” și tokány „tocătură” (Edelspacher 23). Vezi definitia »

NĂPÂRSTÓC, -OÁCĂ, năpârstoci, -oace, subst. 1. S. n. (Pop.) Degetar (folosit la cusut). 2. S. m. și f. (Fam.) Epitet dat unui copil (mic). ♦ (Peior.) Persoană mică de statură; fig. om neajutorat, neputincios. – Din bg. naprăstok. Vezi definitia »