Definita cuvantului ceafă
ceáfă (céfe), s. f. – 1. Partea de dinapoi a gîtului sau a capului. – 2. Parte a jugului care se sprijină pe ceafa animalelor de tracțiune. – 3. Parte a căpețelei. – Mr. chiafă. Origine incertă. Este evidentă identitatea cu tc. kafa „ceafă”, din arab. qafā (cf. Moldovan 424), de unde provine și cafă, s. f. (în blănărie, partea a blănii ce corespunde cefii), cf. Șeineanu, III, 24. Der. din mr. este sigură; însă rom. presupune un intermediar necunoscut, care să explice rezultatul oclusivei turcești. În general, se consideră că este vorba de alb. kjafë (Meyer 219; Philippide, II, 704; Pascu, II, 224; Rosetti, II, 114), ceea ce nu înlătură dificultatea. Probabil formație locală, din gr., cu sensul de „căpățînă, cap mare sau gros”, termen aplicat tradițional grecilor. Poate fi vorba de o pronunțare locală: Scriban semnalează pronunțarea čaf în alb. din Scutari.
Sursa: DER
Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu ceafă
PĂLĂRIÚȚĂ, pălăriuțe, s. f. Pălărioară. [Pr.: -ri-u-] – Pălărie + suf. -uță. Vezi definitia »
TROMBOFLEBÍTĂ, tromboflebite, s. f. Inflamație a peretelui unei vene și formare de cheaguri de sânge care pot duce la obturarea totală sau parțială a venei și la provocarea emboliilor. – Din fr. thrombophlébite. Vezi definitia »
PODVÁDĂ, podvezi, s. f. (Înv.) 1. Obligație la care erau supuși țăranii dependenți în evul mediu în folosul domniei (mai ales în timp de război), care consta în prestații (transport, cărăușie) sau rechiziții ale animalelor de tracțiune; p. ext. cărăușie (cu plată). 2. Încărcătură. [Var.: podvoádă s. f.] – Din sl. podŭvoda. Vezi definitia »
METÓPĂ s.f. Spațiu liber, împodobit uneori cu basoreliefuri, care separă triglifele unei frize dorice. [Cf. fr. métope, lat. metopa < gr. meta – între, ope – deschidere]. Vezi definitia »
búnă știínță (cu ~) (ști-in-) loc. adv. Vezi definitia »