surd (-dă), adj. – 1. Care nu aude. – 2. Slab, care nu se aude. – Mr., megl., istr. surd. Lat. surdus (Pușcariu 1700; REW 8474); cf. it., sp. sordo, prov., cat. sort, fr. sourd, port. surdo, alb. surdh; (Philippide, II, 656). – Der. de(-a) surda, adv. (degeaba, inutil), cu o evoluție asemănătoare lat. absurdus, cf. fr. dialogue de sourds (contaminarea cu degeaba, Gamillscheg, Olt., 111, nu pare să prezinte interes), mr. na surda; surdă, s. f. (becață, Gallinazo gallinula), după fr. sourde; surdomut, s. m., după fr. sourd-muet; surditate, s. f., după fr. surdité; surzi (var. asurzi), vb. (a face să-și piardă auzul; a rămîne surd; a amortiza, a atenua zgomotul), din lat. surdescĕre, vulgar *surdῑre; surzie (var. surdenie), s. f. (surditate); surzilă, s. m. (poreclă pentru un surd); surdină, s. f., din fr. sourdine. Vezi definitia »

stindárd (-de), s. n. – Drapel, steag. It. stendardo. Vezi definitia »

EPICÁRD s.n. Învelișul extern al inimii. [< fr. épicarde, gr. epi – deasupra, kardia – inimă]. Vezi definitia »

a avea gard expr. (intl.) 1. a avea alibi. 2. a avea adăpost. Vezi definitia »

PERICÁRD s. n. înveliș fibroseros al inimii, locul de origine al marilor vase. (< fr. péricarde, lat. pericardium, gr. perikardion) Vezi definitia »