strigá (-g, -at), vb. – 1. A țipa, a răcni. – 2. A chema. – 3. A recita strigături. – Megl. strig(are). Probabil der. lat. *strigāre „a țipa ca o cucuvea”, de la strix, cf. numele său fr. chat-huant, din huer „a striga” (Meyer, IF, VI, 120; Densusianu, Rom., XXXIII, 286; Meyer., Alb. St., IV, 73; Tiktin; Pușcariu 1657; REW 8319; cf. Graur, Rom., LIV, 507). – Der. din lat. *stridŭlāre (Pascu, I, 161; Pascu, Arch. Rom., VI, 265) este mai îndoielnică; și din cea lat. *exquiritāre (Cihac, I, 266; Koerting 3478) nu pare posibilă. Der. strigăt, s. n. (țipăt; chemare; sunete emise de animale); strigător, adj. (care strigă; care se remarcă; crainic, vestitor); strigătură, s. f. (strofă satirică care se strigă în timpul jocurilor populare); trigare, s. f. (înv., vînzare prin licitație). Vezi definitia »

DRÂNGA interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetul drâmbei sau (ir.) al viorii. – Din drâng. Vezi definitia »

îmbielșugá (= îmbelșuga) vb. (ind. prez. 1 îmbielșughez) Vezi definitia »

SÁGA s. f. inv. 1. totalitatea legendelor și tradițiilor popoarelor scandinave. ◊ proză narativă cu asemenea povestiri și legende. 2. legende sau mituri ale altor țări; povestire, cronică. (< fr. saga, germ. Saga) Vezi definitia »

AUTONEGÁ vb. I. refl. A se nega pe sine însuși. [Et. incertă]. Vezi definitia »