CUI, cuie, s. n. 1. Piesă mică, cilindrică sau în patru muchii, de metal sau de lemn, turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, cu care se fixează între ele diferite piese, care se bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cu un ochi la un capăt, care împiedică desfacerea piulițelor. ◊ Expr. Cui pe (sau cu) cui se scoate = un rău face să uiți răul anterior. (Fam.) A face (sau a tăia) cuie = a simți frigul, a dârdâi de frig. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă, o bănuială, o îndoială, o grijă etc. Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care și-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul. ♦ Cuier simplu de perete. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la o dorință, la un lucru râvnit. 2. Nume dat mai multor piese de metal sau de lemn asemănătoare ca formă cu un cui (1). – Lat. cuneus. Vezi definitia »

auí (auiésc, auít), vb. – A răsuna, a hăuli. Creație imitativă, ca hui, vui și hăuli, care exprimă toate același efect de rezonanță. – Der. auială, s. f. (bubuit, zgomot); auit, s. n. (zgomot mare); auitor, adj. (răsunător). Vezi definitia »

năzuí (-uésc, năzuít), vb. – 1. A se adăposti, a se refugia. – 2. A se îndrepta către, a se adresa. – 3. A-și îndrepta privirile, a aspira, a pretinde. – 4. A solicita, a implora. Sl. nazyvati „a invoca” (Cihac, II, 214; Tiktin), cf. sb., cr. naz(i)vati „a dori”. – Der. năzuință, s. f. (aspirație, pretenție; dorință); nizui, vb. refl. (Trans., a se osteni, a se strădui), prin intermediul mag. nézni; nizuință, s. f. (Trans., aspirație, țel). Vezi definitia »

pâscuí, pâscuiésc, vb. IV (reg.) a obliga la tăcere, a impune liniște; a pâstui. Vezi definitia »

PĂLMUÍ, pălmuiesc, vb. IV. Tranz. A lovi pe cineva cu palma¹ (1) peste obraz, a da cuiva palme¹. – Palmă + suf. -ui. Vezi definitia »