AUTOCOMBÍNĂ s.f. Combină autopropulsată. [< auto²- + combină]. Vezi definitia »

POÉTICĂ s.f. 1. Ramură a teoriei literaturii care tratează despre creația poetică. ♦ Tratat despre creația poetică. 2. Sistem de principii poetice caracteristice unei epoci sau unui curent literar; fel de a scrie propriu unui poet. 3. Parte constitutivă a lingvisticii care se ocupă cu raporturile dintre funcția poetică și celelalte funcții ale limbajului. [< lat., it. poetica, cf. fr. poétique]. Vezi definitia »

mâniecitúră s.f. (înv.) cuvânt de ocară, injurie. Vezi definitia »

tăcăiálă, tăcăiéli, s.f. (pop.) ticăit; palpitație, zvâcnire. Vezi definitia »

túrmă (-me), s. f. – Ciurdă,, cireadă, herghelie, pîlc. – Mr. turmă, istr. turme. Lat. turma (Pușcariu 1777; Philippide, II, 656; REW 9005), cf. it. torma (logud. truma), friul. torme, alb. turmë). – Der. turmac, s. m. (mînzat sau bivol de doi ani; om scund și îndesat); înturma, vb. (a alătura, a alipi). – Din rom. provin bg. turma (Romansky 130; Capidan, Raporturile, 214), sb., cr. tùrmo, turma (Miklosich, Wander., 8; Candrea, Elemente, 408; Berneker 379); rut. turma (Miklosich, Fremdw., 133), pol. turma, cr. turmar „căruțaș” (pentru transporturile în caravană, sb. turma), bg. turmak „bivol tînăr” (după Conev 56, rom. turmac ar proveni din bg.; dar nu e de conceput că rom. ar fi luat din bg. un cuvînt creat după rom. turmă). Vezi definitia »