chiuláf (chiuláfuri), s. n. – Căciulă turcească. Tc. külah (Șeineanu, II, 118; Meyer 229; Lokotsch 1232); cf. alb. külaf, bg. kjukaf, sb. ćulaf. Din der. tc. külahci „vînzător de căciuli” și apoi „șmecher” (pentru evoluția cf. papugiu, cioflingar), provine rom. chiulangiu, s. m. (șmecher; elev care chiulește), cf. Scriban, Arhiva, XXIII (1912), p. 382; Iogu, GS, IV, 388; DAR. De la acest cuvînt s-a reconstruit în rom. chiul, s. n. (înșelătorie, festă, renghi; în limbaj școlăresc, absență nejustificată). Reducerea este destul de nefirească (cf. chiulhangiu – chiulhan), astfel încît este de presupus că trebuie să se fi produs înainte de propagarea formei chiulangiu (unde n este tîrziu și analogic), adică, pornindu-se de la o formă *chiulagiu. Mai puțin probabilă este explicația lui E. Lange Kowall, GS, VII, 296, care pleacă de la expresia din limbajul școlăresc fr., tireu au cul, întrucît astfel de împrumuturi sînt puțin uzuale în rom., și pentru că fonetismul cü din fr. nu explică deloc consoana finală. Totuși, această explicație este acceptată de Graur, BL, XIV, 107. – Der. chiuli, vb. (a lipsi fără motiv, a o șterge); chiuleală, s. f. (cursă, figură proastă; absență, fugă).

Sursa: DER