dínte (dínți), s. m. – 1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu smalț, așezate în cavitatea bucală, care servesc pentru a rupe și mesteca alimentele. – 2. Zimți, crestături, colți (la unelte). – 3. Înălțime stîncoasă, colț. – Mr., istr. dinte, megl. dinti. Lat. dĕntem (Pușcariu 533; Candrea-Dens., 498; REW 2556; Tiktin); cf. it., port. dente, prov., fr., cat. dent, sp. diente, alb. dëmb. – Der. dințar, s. m. (unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului); dințat, adj. (cu dinți); dințos, adj. (cu dinți mari); dințărit, s. n. (cadou făcut pentru a face digestia mai plăcută); se spune ironic atunci cînd, după ce dai de mîncare cuiva, pe deasupra mai trebuie să-i și plătești; este formație ironică, de la dinte cu suf. -ărit, ca la numele de dări în general, cf. gărdurărit, vădrărit, etc. (după Candrea, din tc. diș parasi „bani pentru dinți”). Vezi definitia »

JÁRIȘTE s. f. 1. (Înv.) Jar¹; foc; p. ext. vatră. 2. Loc pustiit de foc. ♦ Pădure arsă pe locul căreia se dezvoltă o nouă vegetație lemnoasă. – Jar¹ + suf. -iște. Vezi definitia »

VILOZITÁTE, vilozități, s. f. 1. Totalitatea perilor care acoperă o suprafață; parte poroasă. 2. (Anat.) Ridicătură, prelungire, încrețitură, cută mică situată pe suprafața anumitor organe ale corpului, mai ales a intestinului subțire. – Din fr. villosité. Vezi definitia »

frúnte (frúnți), s. f. – 1. Partea superioară a feței. – 2. Partea superioară, cap. – 3. Parte anterioară. – 4. Parte eminentă, cremă, elită. – Mr. frămte, frînte, megl. frînte, frunti, istr. frunte. Lat. frons, frontem (Pușcariu 658; Candrea-Dens., 657; REW 3533; DAR), cf. it., port. fronte, prov., cat. front, sp. frente; cf. și dubletul front. Der. fruntar, s. n. (scîndură care acoperă roata morii de grîu; legătură pentru frunte; curea peste fruntea calului; Trans., iconostas), cu suf. -ar (după Candrea-Dens., 658, direct din lat. *frontārium; după Pascu, Beiträge, 16, REW 3534 și DAR, din lat. frontāle); fruntarie, s. f. (înv., frontieră), cuvînt artificial, copiat după fr. frontière; fruntaș, s. m. (persoană importantă; caporal); fruntășie, s. f. (faptul de a fi fruntaș); fruntășime, s. f. (adunare de fruntași); frunțiș, adv. (direct; public); fruntos, adj. (cu fruntea mare); înfrunta, vb. (a arunca în față; a dojeni; a face un afront, a sfida), menționat din sec. XVII, der. cu pref. în- (după Candrea-Dens., 661, și DAR, direct din lat. *infrontāre, ipoteză puțin probabilă); înfrunt, s. n. (înv., afront), creație artificială de Negruzzi, pe baza fr. *affront; înfruntăciune, s. f. (înv., dojenire); înfruntător, adj. (violent, aspru); înfrunți, vb. (a începe, a tăia prima bucată); înfrunțeală, s. f. (acțiunea de a tăia prima bucată); sfruntat, adj. (obraznic, îndrăzneț, insolent), pe baza fr. effronté. – Din rom. provine rut. fruntaš „stăpîn” (Candrea, Elemente, 402). Cf. front, fruncea. Vezi definitia »

TRANSMISIBILITÁTE s.f. Însușirea de a fi transmisibil. [Cf. fr. transmissibilité]. Vezi definitia »