cotór (-oáre), s. n. – 1. Bucată, piesă sau parte care unește două obiecte: coadă, peduncul, pețiol, mîner etc. – 2. Parte unde se leagă sau cos filele unei cărți. – 3. Trunchi, tulpină, lujer. – 4. Ciot (de membru), mont. – 5. Ciot (de creangă). – 6. Mîner. – 7. Cocean, știulete. – 8. Rest, reziduu. – 9. Resturi de paie. – 10. (Arg.) Bani. Origine necunoscută, dar probabil expresivă: cf. cotrobăi. Celelalte ipoteze nu par probabile: din mag. kötö „legat zdravăn” (Cihac, II, 493); din lat. captorius (Candrea-Dens., 400); din lat. *coactorium „loc unde se îmbină două obiecte” (DAR); din sb. katarište „lance de drapel”) (Bogrea, Dacor., IV, 802). Sensul 10, după Graur 143, vine din țig. kotor „bucată” (cf. Besses 54); este însă mai probabil ca țig. să provină din rom., cu sensul de „bucată în general”, ceea ce nu exclude faptul de a fi intrat din nou în rom. cu sensul particular de „bani”. Der. cotoros, adj. (tare, dur); cotori, vb. (a lega vița de vie; a curăța de lăstari via; a jumuli o pasăre; a lovi, a bate); cotorit, s. n. (curățire de lăstari a viței); cotoreală, s. f. (cotorit; bătaie; furt); cotorai, s. m. (persoană care curăță lăstari); cotoraie, s. f. (pensetă de epilat; bunuri gospodărești, obiecte casnice); încotora, vb. (refl., a crește o plantă, a se dezvolta; a îmbina, a uni două obiecte; a trăi o pereche fără a se căsători, a trăi în concubinaj); cotoroi, vb. (a scruta, a iscodi); cotorosi, vb. (a scociorî, a căuta), pe care DAR îl explică prin mag. kotorázni, și care pare mai curînd rezultatul unei confuzii cu cotorosi „a scăpa de ceva”; cotreang, s. m. (tulpină de trestie care nu se dezvoltă normal); cotring, s. m. (ciorchine); cotrobol, s. m. (resturi).

Sursa: DER