credínță (credínțe), s. f. – 1. Faptul de a crede. – 2. Părere, opinie. – 3. Convingere. – 4. Convingere religioasă. – 5. Siguranță, certitudine. – 6. Încredere. – 7. Garanție, cauțiune. – 8. Promisiune, angajament în căsătorie. – 9. Logodnă. – 10. Dar de logodnă. – 11. Credit comercial. – 12. (Înv.) Munci executate de administrație sau dări strînse direct de Finanțe. Lat. *credentia (Pușcariu 412; Candrea-Dens., 405; REW 2306; DAR); cf. sard. credença, logud. credenzia, v. fr. crédence (Vie de S. Alexis, 3). Pentru sensurile 8-10 (Banat, Trans.) cf. ALR, II, 158. – Der. credincer, s. m. (om de încredere, împuternicit, delegat, reprezentant; înv., slujbaș la curtea domnească însărcinat cu pivnițele cu vin și cu gustarea mîncării; înv., ostatic), cu suf. -(c)er ca medelnicer, pivnicer; credincios, adj. (credincios, sigur, de încredere; credincios, care crede în Dumnezeu; fidel, exact), pe care DAR îl presupune der. de la un lat. *credentiosus, ipoteză ce pare inutilă; necredincios, adj. (care nu are credință; păgîn; adulter); credincioșie, s. f. (înv., fidelitate, lealitate; cinste); credința, vb. (înv., a încredința; Trans., a se angaja, a promite căsătorie); necredință, s. f. (lipsă de credință; împietate; infidelitate; adulter); încredincioșa, vb. refl. (înv., a se încrede, a avea încredere); încredința, vb. (a încredința; a avea încredere; a încerca; a convinge, a asigura; a converti; a promite căsătorie); încredințător, adj. (convingător).

Sursa: DER