ținc (-ci), s. m. – 1. Pui de animal. – 2. Copil, țîngău. – Var. țînc. Mag. cenk (Cihac, II, 535; Tiktin). – Der. țincă (var. țîncă), s. f. (cățea); țingău, s. m. (flăcăuaș, băietan), cu suf. -ău (Philippide, Principii, 154; Graur 192; nu este probabilă der. din țig. tsikno „mic”, propusă de Iordan, Introducere în studiul l. rom., 419). Vezi definitia »

mînc (mấncuri), s. n. – (Banat) Concavitate formată de talpa piciorului. Lat. mancus „șchiop” (Densusianu, Rom., XXIII, 91; Candrea; Scriban). Manc, adj. (imperfect, defectuos), cuvînt moldovenesc menționat de Scriban și pus în legătură cu mancus de Pușcariu 1080, pare îndoielnic. Vezi definitia »

TRONC s. n. (anat.) 1. corpul uman sau animal considerat fără cap și membre; trunchi. 2. nume dat unor vase și nervi care, după un scurt traiect, se divid în ramuri terminale. (< fr. tronc, lat. truncus) Vezi definitia »

treanc, treáncuri, s.n. (reg.) ogrinji; gunoi. Vezi definitia »

inc (íncuri), s. n. – 1. Rîs, hohot. – 2. Poftă de rîs, de zburdălnicie, de joc. Creație expresivă, care traduce efortul de a-și ține rîsul, cf. icni (Tiktin). – Der. incot, s. n. (hohot de rîs), cf. chicot, hihot; (h)incoti, vb. (a hohoti); incaci, adj. (zîmbitor). Legătura cu sl. ǫkotŭ „cîrlig” (DAR) nu pare posibilă. Vezi definitia »