CÚRGE, pers. 3 cúrge, vb. III. Intranz. I. 1. (Despre ape) A se mișca necontenit în direcția pantei. ◊ Expr. A curge gârlă = a veni din belșug. Va curge multă apă pe gârlă (sau pe Dunăre) = va trece mult timp. Dacă (sau de) nu curge, pică = chiar dacă câștigul nu este mare, tot te alegi cu ceva. ♦ (Despre ploaie) A cădea din abundență, întruna. 2. A pluti. Curgeau pe râu scânduri rupte. 3. (Despre sânge) A circula. 4. (Despre lacrimi, sudoare; p. ext. despre sânge) A se scurge, a picura. ♦ A supura. ♦ (Despre unele materii trecute în stare lichidă) A se prelinge. A curs lumânarea. ♦ A lăsa să se scurgă lichidul dinăuntru. Curge butoiul. 5. A se desprinde din ceva, căzând succesiv, bucată după bucată. 6. A atârna, a spânzura. Părul lung curgea în vițe până pe spate. ◊ Expr. A-i curge (cuiva) peticele = a fi îmbrăcat în haine zdrențăroase. 7. (Despre grupuri de ființe sau de vehicule) A se succeda necontenit, a veni mereu; a năpădi. II. Fig. 1. (Despre vorbe, discursuri, stil etc.) A se înșira cu ușurință. 2. (Despre timp, viață, zile etc.) A trece, a se desfășura. 3. (Despre termene, dobânzi) A se socoti, a începe de la... 4. (Înv.; despre apariția unui fenomen) A rezulta, a proveni, a decurge. [Perf. s. curse, part. curs. – Var.: (înv. și reg.) cúre vb. III] – Lat. currere (după merge). Vezi definitia »

SUSTRÁGE vb. III. tr. 1. A fura, a delapida. 2. A abate de la ceva. ♦ refl. A se eschiva; a căuta să scape. [P.i. sustrág. / < fr. soustraire, după trage]. Vezi definitia »

frige, frig I v. t. 1. a păcăli. 2. (obs. – d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie. II v. r. 1. a fi pățit, a se păcăli. 2. (obs. – d. femei) a avea contact sexual cu un bărbat. Vezi definitia »

PÓRRIDGE [PÓ-RIGI] s. n. mâncare populară în Anglia, din fulgi de ovăz (sau de porumb). (< engl. porridge) Vezi definitia »

înțelége (înțelég, înțelés), vb. – 1. A-și face o idee clară despre ceva, a pricepe. – 2. A cunoaște, a-și da seama de ceva. – 3. A afla, a ști. – 4. A profita, a se alege cu ceva. – 5. A admite, a accepta. – 6. (Refl.) A se împăca, a conviețui în bună invoială cu cineva. – 7. (Refl.) A ajunge la învoială, a cădea de acord, a bate palma, a se învoi. – 8. (Refl.) A avea sens, a se pricepe. – 9. (Refl.) A se subînțelege, a se avea în vedere. – Mr. nțăleg, megl. anțileg, istr. anțeleg. Lat. intĕllĭgĕre (Pușcariu 880; Candrea-Dens., 873; REW 4482; DAR), cf. alb. dëlgoń. În celelalte limbi romanice a fost înlocuit cu intendere și comprehendere. – Der. neînțeles, adj. (fără sens; care nu poate fi înțeles); înțeles, s. n. (sens; semnificație; motiv; rațiune); subînțelege, vb. (a presupune, a fi înțeles de la sine), pe baza fr. sousentendre; înțelegere, s. f. (acord; învoială, comuniune de idei; rațiune, inteligență, pătrundere, facultatea de a înțelege; cunoaștere, sens, semnificație); neînțelegere, s. f. (dezacord; conflict); înțeleguț, adj. (înv., știut, cunoscut); înțeleguț, s. n. (înv., cunoaștere, inteligență); înțelegător, adj. (inteligent; care are înțelegere); neînțelegător, adj. (lipsit de înțelegere; neascultător). – Der. neol. inteligent, adj., din fr. intelligent; neinteligent, adj. (prost); inteligență, s. f., din lat. intelligentia; inteligibil, adj., din fr. intelligible; subînțeles, s. n., pe baza fr. sous-entendu. Înțelepciune, s. f., (știință, capacitate de înțelegere, chibzuință, prudență; cunoaștere, știință, doxă), reproduce lat. intellectiōnem (Pușcariu 881; Candrea-Dens., 875; DAR); înțelept, adj. (care este înzestrat cu înțelepciune; înv., cunoscător; înv., cumpătat, socotit, așezat; prevăzător, chibzuit; adv., cu înțelepciune) provine din part. intellectus, în al cărui uz a fost înlocuit de forma înțeles, analogică lui drege, dres sau merge, mers (Pușcariu 880; Candrea-Dens., 874; DAR). – Der. neînțelept, adj. (imprudent, nebun); înțelepțesc, adj. (înțelept, chibzuit); înțelepțește, adv. (cu înțelepciune); neînțelepțește, adv. (în chip imprudent); înțelepți, vb. (a cuminți, a face chibzuit); înțelepție, s. f. (înțelepciune, judecată, chibzuință); preaînțelept, adj. (înțelept), pe baza sl. prĕmądrŭ; preaînțelepciune, s. f. (înv., înțelepciune), pe baza sl. premadrosti. Vezi definitia »