Definita cuvantului făcăli
făcălí (-lésc, -ít), vb. – A bate, a amesteca terciul cu un băț. – Var. făcălui. Creație expresivă, după cum o indică terminația caracteristică -li (pentru valoarea expresivă a acestei terminații, cf. Graur, BL, VI, 91-97), cf. cocoli, mozoli, cu sensuri aproape identice. – Der. făcăleț, s. n. (băț cu care se mestecă, vergea; bleg, tont), pe care Tiktin, Drăganu, Dacor., III, 714 și Scriban îl derivă din mag. fa-kalán „lingură de lemn” și îl consideră drept bază a celorlalți der., ceea ce nu pare posibil; făcălitoare, s. f. (făcăleț, vergea); făcăluitură, s. f. (terci); făcău, s. n. (cep de moară de apă), după ipoteza puțin probabilă a lui Cihac, II, 106, din ceh. valch „piuă”.
Sursa: DER
Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu făcăli
PRESTABILÍ vb. IV. tr. A fixa, a stabili dinainte. [Cf. it. prestabilire]. Vezi definitia »
SOLÍ, solésc, vb. IV. Intranz. (Înv., rar) A comunica cuiva ceva printr-un sol2. – Din sol2. Vezi definitia »
SUCĂLÍ, sucălesc, vb. IV. Tranz. 1. (Reg.) A cicăli. 2. (Fam.) A-și bate joc de o treabă, a lucra de mântuială. – Din sucală. Vezi definitia »
CIOPLÍ, cioplesc, vb. IV. 1. Tranz. A desprinde, prin lovituri aplicate cu un instrument ascuțit, așchii dintr-o bucată de lemn, de piatră etc., pentru a da materialului o formă oarecare; a ciocârti. ♦ Spec. A sculpta. 2. Tranz. Fig. A aduce îmbunătățiri (stilistice, de exprimare etc.) unei lucrări (literare, științifice etc.); a cizela. 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A căpăta deprinderi civilizate, a deveni politicos; a se cultiva, a se cizela. – Din bg. čoplja, scr. čopljiti. Vezi definitia »
șutilí (-lésc, -ít), vb. – A linguși, a se băga pe sub pielea cuiva. – Var. șuteli, șutuli. Origine incertă este cuvîntul înv. (sec. XVI), care se mai folosește încă; pare der. din sl. šutiti „a glumi”, cf. ceh. šutiti „a glumi”, rus. šutitĭ, cu suf. expresiv -li (cf. șotie). Legătura semantică este evidentă, cf. burla „glumă” și „înșelare”, chanza „glumă” și „viclenie” etc. Rezultatul inițial trebuie să fie șuti, după cum se vede din der. șuteală, s. f. (lingușeală, înșelătorie față de), șulititură, s. f. (înv., lingușeală, periere). Dacă această ipoteză este exactă, atunci șuti, vb. (a fura) cuvînt de Arg., mu poate fi decît același termen; explicația prin intermediul țig. šau-, participiul šuto „a pune” (Graur 109; Vasiliu, GS, VII, 127; Juilland 177) nu pare suficientă și oricum nu l-ar explica pe Coresi. – Der. șuț, s. m. (hoț); șuteală, s. f. (furt); șutitor, s. m. (hoț). Vezi definitia »