căpățînă (căpățấni), s. f. – 1. Cap despărțit de trunchi. – 2. Cap, doxă, inteligență. – 3. Cap, parte mai groasă a unui obiect. – 4. Craniu, hîrcă. – 5. Bulb, ceapă. – 6. Căpățînă de zahăr. – 7. Butuc de roată. – Mr. căpățînă, megl. căptsǫnă. Origine incertă. Se consideră ca der. de la lat. *capĭtῑna, de la caput (Pușcariu 275; Candrea-Dens., 239; DAR), format pe baza modelului lui morticina, cf. alb. kaptinë; este însă evident că sensul de „cap de mort” sau „craniu” nu poate fi primitiv. Este vorba mai curînd de un der. expresiv de la cap, ca ierbotină, de la iarbă, cf. bolbotină, foloștină. – Der. căpățînos, adj. (cu capul mare; prost, netot; încăpățînat, căpos); încăpățîna, vb. (a se îndîrji); descăpățîna, vb. (a tăia capul). Din rom. vine bg. kăpăcin (Capidan, Raporturile, 227) și posibil și alb. Vezi definitia »

SFĂNȚOÁICĂ, sfănțoaice, s. f. (Înv.) Monedă care valora jumătate de sfanț. – Sfanț + suf. -oaică. Vezi definitia »

ZIBELÍNĂ, zibeline, s. f. 1. (Zool.) Samur (1). 2. Țesătură făcută din fire de lână de calitate bună, foarte puțin răsucite, dezlânate și scămoșate pentru a căpăta aspectul de zibelină (1). – Din fr. zibeline. Vezi definitia »

tuturíșcă, tuturíști, s.f. (reg.) fluier din coajă de salcie. Vezi definitia »

năvrăpitúră s.f. (înv.) atac (neașteptat). Vezi definitia »