TOÁCĂ, toace, s. f. 1. Placă de lemn sau de metal pe care se bate ritmic cu unul sau cu două ciocănele, pentru a anunța începerea serviciului religios sau anumite momente ale lui la biserică sau la mănăstire; p. ext. sunetul produs de această bătaie. ◊ Expr. Uscat (ca o) toacă (sau ca toaca) = foarte slab. A ști și toaca în (sau din) cer = a ști multe lucruri; a face pe atotștiutorul, pe înțeleptul. (Pop.) Ucigă-l toaca = a) (în imprecații) lua-l-ar dracul!; b) diavolul, dracul. ♦ Placă de metal în care se bate pentru a da anumite semnale pe șantiere, în ateliere etc. 2. (Pop.) Timp al zilei, după răsăritul soarelui sau înainte de apus, când se oficiază liturghia sau vecernia la biserică. 3. (Art.) Numele popular al constelației Pegas. – Din toca (derivat regresiv). Vezi definitia »

ceáșcă (céști), s. f. – Vas mic cu gura largă, servind la băut. – Megl. cașcă. Pol. czaszka, din sl. čaša „vas” (Miklosich, Slaw. Elem., 52: Cihac, II, 47; Meyer 443; Berneker 137; Conev 64), cf. bg. čas(k)a, alb. tsatskë, ngr. τσάσϰα. – Der. ceașnic, s. m. (paharnic), din sl. čašinikŭ. Vezi definitia »

MIOFIBRÍLĂ s. f. parte a celulelor musculare cu aspect fibrial. (< fr. myofibrille) Vezi definitia »

SALMONICULTÚRĂ s.f. Cultura peștilor din familia păstrăvului. [< fr. salmoniculture]. Vezi definitia »

AȚIPEALĂ, ațipeli, s. f. Faptul de a ațipi; starea celui ațipit. – Ațipi + suf. -eală. Vezi definitia »