CAUDIUM, oraș antic și trecătoare (Furcile Caudinae) în S Italiei, în M-ții Apenini unde în 321 î. Hr., în timpul celui de-al doilea război cu samnații, armata romană, înfrîntă, a fost silită să treacă, dezarmată, pe sub „furcile caudine” ( o poartă joasă făcută din trei sulițe). Azi Montesarchio. Vezi definitia »

BLUM (‹ fr., engl.) s. n. Semifabricat de oțel laminat la cald, de secțiune pătrată (minimu 150 x 150 mm) sau dreptunghiulară (cu raportul între laturi mai mic de doi) și lungime de la 2 la 6 m, folosit ca semifabricat pentru laminare sau forjare. Vezi definitia »

SCRÚPULUM s. m. a 24-a parte dintr-o uncie în sistemul unităților de măsură roman. (< lat. scrupulum) Vezi definitia »

CONCLÚSUM s.n. Decizie a anumitor adunări (diete germanice etc.). ♦ Notă rezumând dezbateri diplomatice. [< lat. conclusum, cf. lat. concludere – a conclude]. Vezi definitia »

búcium (búciume), s. n. – 1. Instrument muzical de suflat, folosit de ciobani, de mari dimensiuni (pînă la 3 m lungime), făcut dintr-o ramură scobită de tei, arțar sau cireș, sau de doage strînse tare cu fîșii de coajă de cireș. – 2. Trunchi, buștean, butuc. – 3. Butuc de roată. – 4. Tub în general. – Var. buci(u)n, buciume, buciumă, toate înv. – Mr. bucium „trunchi”. Lat. būcĭna sau būccĭna (Pușcariu 228; REW 1368; Candrea-Dens., 193; DAR); cf. v. fr. buisine, sp., port. bocina. Fonetismul prezintă unele dificultăți. Rezultatul normal, bucin(ă), s-a modificat, în privința vocalismului, prin propagarea timbrului u, și în același timp, prin asimilarea lui n final cu labiala inițială. (Cf. Candrea, Éléments, 59). DAR consideră că bucium 2, este un cuvînt diferit, care este în legătură cu butuc; în realitate, este vorba numai de o extindere a sensului 1, dat fiind că bucium este, la prima vedere, o ramură groasă sau un trunchi de grosime medie, cu coajă, dar curățat de crengi. Der. bucinar, s. m. (coșar); buciniș, s. m. (cucută, Conium maculatum, angelică, Archangelica officinalis); buciuma (var. înv. bucina), vb. (a cînta din bucium; a vesti, a anunța), din lat. būccĭnāre (Pușcariu 229; Candrea-Dens., 194; REW 1369); buciumaș, s. m. (persoană care cîntă din bucium); buciumător, adj. (tunător). – Din rom. provine bg. bučimiš (Conium maculatum), cf. Capidan, Raporturile, 210. Vezi definitia »