púne (pún, pús), vb. – 1. A așeza, a amplasa. – 2. A dispune, a pregăti. – 3. A (se) situa, a (se) plasa. – 4. A numi, a instala, a preda. 5. A introduce, a fixa. – 6. A impune, a stabili. – 7. A comanda, a sili, a îndemna. – 8. A recurge la... – 9. A obliga, a forța. – 10. A expune, a risca. – 11. A (se) folosi, a (se) întrebuința. – 12. A îmbrăca, a purta. – 13. A presupune, a admite. – 14. A socoti, a calcula. – 15. (Refl.) A se așeza. – 16. (Refl.) A ieși afară, a avea scaun. – 17. (Refl.) A se băga, a intra în, a se întinde. – 18. (Refl.) A ase opune, a rezista. – 19. (Refl.) A se certa, a se bate. – 20. (Refl.) A intra în serviciu. – 21. (Refl.) A începe, a se așterne, a se produce o intemperie. – Mr., megl. pun, puș, istr. pur, pus. Lat. pōnĕre (Pușcariu 1401; Candrea-Dens., 1461; REW 6647), cf. it. porre (logud. ponnere), prov. ponre, fr. pondre „a depune ouă”, sp. poner, port. pôr. Persoana a doua a prezentului, pui ‹ ponis, a influențat-o pe prima, eu pun, care se pronunță adesea eu pui; la fel să pun, să pui; gerunziul punînd și puind, cu suf. de agent punător și puitor. La fel se pot conjuga și derivatele lui (apune, depune, supune, răpune, despune, spune, prepune) ca și veni și ține. S-au adaptat la conjug. lui toate der. împrumutate din fr. poser; compune, vb.; impune; dispune; presupune; repune; contrapune etc. Der. puitor, s. m. (persoană care pune ceva; lucrător care alimentează presa de imprimat); puitoare, s. f. (lucrătoare care alimentează presa de imprimat); puitură, s. f. (semănat; cusătură de ie); pus, s. n. (acțiunea de a pune); pusătură, s. f. (înv., așezare, poziție; boală rezultată din vrăji; farmece); pusoare, s. f. (situație; poziție; viță-de-vie sădită recent; Trans., așteptare, pîndă, post de vînătoare). Cf. apune, depune, prepune, răpune, supune. Der. neol. compune, v. mai sus; contrapune, vb.; expune, vb.; interpune, vb.; justapune, vb.; opune, vb.; propune, vb.; suprapune, vb. Vezi definitia »

abluțiúne s. f. 1. spălare a corpului, prescrisă de unele religii orientale și la catolici, pentru purificare. 2. (fam.) îmbăiere prin duș. 3. eroziune exercitată de curenții marini de adâncime. (< fr. ablution, lat. ablutio) Vezi definitia »

APREHENSIÚNE s.f. (rar) Teamă vagă, nelămurită. [Var. aprehensie s.f. / cf. fr. appréhension, lat. apprehensio]. Vezi definitia »

ORÍGINE s. f. 1. început, proveniență; izvor, obârșie. 2. apartenență prin naștere la o anumită familie, la un grup social, o națiune etc. ◊ etimologie (a unui cuvânt). 3. (mat.) punct fix de la care se măsoară coordonatele celorlalte puncte. (< lat. origo, -ginis, fr. origine) Vezi definitia »

DEȚÍNE, dețín, vb. III. Tranz. 1. A avea în stăpânire sau în păstrare un bun material. 2. A dispune de..., a poseda, a avea; spec. a poseda un titlu, un premiu etc.; a avea o funcție, un grad etc. 3. A ține pe cineva închis (pentru cercetări sau după ce a fost condamnat). – Din fr. détenir (după ține). Vezi definitia »