CEÁFĂ, cefe, s. f. 1. Partea de dinapoi a gâtului sau, p. ext., a capului. ◊ Expr. Când mi-oi (sau ți-oi etc.) vedea ceafa = niciodată. A face ceafă = a se îngrășa. Gros în (ori la) ceafă sau cu ceafa groasă = gras; fig. bogat; influent. ♦ Regiunea cervicală. 2. Specialitate de carne de porc din regiunea cefei (1), afumată sau sărată. – Cf. alb. čafë. Vezi definitia »

FOÍȚĂ, foițe, s. f. Diminutiv al lui foaie. 1. Foaie subțire de hârtie. ◊ Foiță de țigară = bucată mică de hârtie specială, foarte subțire, de formă dreptunghiulară, în care se învelește tutunul pentru a face o țigară. ♦ (La pl.; fam., ieșit din uz) Cărți de joc; p. ext. joc de cărți. ♦ Foaie subțire de hârtie roșie, care se folosea în loc de fard. ♦ Foaie subțire de metal. 2. Frunzuliță. 3. (Biol.; în sintagma) Foițe embrionare = straturile de celule (endodermul, ectodermul și mezodermul) ale embrionului în stare de gastrulă. – Foaie + suf. -iță. Vezi definitia »

ceáră s. f. – 1. Produs natural care se înmoaie și se topește, cu numeroase întrebuințări. – Ceară roșie, ceară de sigiliu. – 2. Cerumen. – 3. Plantă (Hoya carnosa, Asclepias carnosa). – Mr. țeară, istr. țerę. Lat. cēra (Pușcariu 328; Candrea-Dens., 229; REW 1821; DAR); cf. it., prov., cat., sp., port. cera, fr. cire. – Der. ceriu, adj. (gălbui); cerar, s. m. (negustor de ceară; lumînârar); cerărit, s. n. (înv., impozit pe ceară); cerărie, s. f. (magazin de ceară); cerui, vb. (a da cu ceară); ceruială, s. f. (ceruire); ceruitură, s. f. (ceruire). Pentru cerițică, cf. cerențel. Vezi definitia »

MARINÁNĂ, marinane, s.f. Plantă erbacee cu frunze ovale, ascuțite și păroase și cu flori albe (Moehringia trinervia). Vezi definitia »

MÉSTECĂ, mesteci, s. f. (Bot.; reg.) Răsfug. [Var.: méstec s. m.] – Din mesteca¹. Vezi definitia »