Definita cuvantului disonanță
DISONÁNȚĂ s. f. 1. (muz.) asociere de sunete care impresionează neplăcut auzul. ◊ întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie. 2. (p. ext.) lipsă de armonie, dezacord, stridență. (< fr. dissonance, lat. dissonantia)
Sursa: MDN
Sursa: MDN
Cuvinte ce rimeaza cu disonanță
sfârloágă, sfârloáge, s.f. 1. (pop.) încălțăminte proastă, ruptă, uzată; cizmă sau opincă veche. 2. (pop.) piele veche, uscată și răsucită. 3. (reg.; la pl.) bucăți, sfârcuri. Vezi definitia »
OVALBUMÍNĂ s. f. albumina din albușul de ou. (< fr. ovalbumine) Vezi definitia »
ÎNCOLĂCEÁLĂ, încolăceli, s. f. Încolăcire. – Încolăci + suf. -eală. Vezi definitia »
bóșcă (boșci), s. f. – Butoi, bute. Mag. bocska (DAR), care provine din sl. bŭčiva, bŭčika (Miklosich, Lexicon, 50). Din sl., după Miklosich, Slaw. Elem., 16. Vezi definitia »
BRÚDINĂ, brudine, s. f. (Reg.) Bac1 (1). ♦ Taxă pentru trecerea apei pe un bac1. – Din scr. brodina. Vezi definitia »