țivlí (-lésc, -ít), vb. – A țipa, a țiui, a piui. – Var. țîvli, țifli. Sl. cviliti „a plînge” (Tiktin). – Der. țivluitoare, s. f. (țipătoare, țiuitoare, fluier); țuvloaie (var. țifloaie, țifoaie), s. f. (țipătoare; flaut, fluier; adv., se zice despre burta umflată), ultimul sens probabil prin analogie cu aspectul obrajilor umflați la cîntatul cu țuvloaia; țifloia, vb. refl. (a se umfla cu mîncare). Vezi definitia »

rostogoli, rostogolesc v. r. (d. oameni grași, obezi) a merge, a se deplasa pe jos. Vezi definitia »

STĂVILÍ, stăvilesc, vb. IV. Tranz. 1. A bara cursul unei ape cu ajutorul unui stăvilar; a zăgăzui. 2. Fig. A opri, a împiedica sau a face să înceteze ori să se atenueze ceva. – Din stavilă. Vezi definitia »

ASCOLI, Graziadio Isaia (1829-1907), lingvist italian. Neogramatic. Indoeuropenist și romanist, întemeietor al studiilor asupra limbii retoromane și al dialectologiei italiene („Italia dialectală”). M. de onoare al Acad. Române (1877). Vezi definitia »

MELI-, -MÉL elem. „miere, nectar”. (< fr. melli-, -mel, cf. lat. mel, mellis) Vezi definitia »