bucurá (búcur, át), vb. – 1. A încînta, a desfăta. – 2. (Refl.) A simți bucurie. – 3. A dispune (cu prep. de). – 4. A încerca, a căuta (cu prep. la). – Mr., megl. bucur(are). Lat. *vocŭlāre, „a striga”, de la vocŭla, „voce”. Semantismul se explică în lumina indicației lui Varrón, V, 5, 68: „iubilare est rustica voce inclamare”. Această observație dovedește că în lat. pop., a existat o confuzie între ideea de „a striga” și cea de „a se bucura”, astfel încît trebuie să presupunem că aceeași confuzie s-a presupus într-un sens contrar lui iubilare, în lat. *voculare. Chiar dacă această explicație este suficientă în sine, este posibilă și o confuzie populară a lui *vocŭlāre, cu *bacchŭlāre, de la bacchāri, „a fi transportat de încîntare bahică”, și de aici „a fi beat de bucurie, a jubila” (cf. Cicero, Cat., I, 26; quanta in voluptate bacchabere). Cuvîntul rom. pare a coincide cu alb. bukuri „frumusețe” bukuroń „a înfrumuseța”, bukurë „frumos”. Mulți cercetători cred că alb. a fost sursa cuvîntului rom. (cf. Cihac, II, 715; Philippide, II, 701; Pascu, II, 218), în ciuda dificultății semantice; pentru alții (Miklosich, Slaw. Elem., 9; Rosetti, II, 112), coicidența cu alb. indică doar un etimon comun. Cel mai probabil este să fie vorba de o întîlnire cauzală, și că alb. bukurë „frumos” depinde de tc. bukur „parfum”. După opinia greșită a lui Cipariu, Arhiv., 409 bucura s-ar explica plecîndu-se de la pulcher, iar după Crețu 309, pe baza lat. *avuculare. În sfîrșit, numele propriu de persoană Bucur (› București), nu pare a avea legătură cu bucura; este poate un rest al unei terminologii pastorale dispărute, bazate pe lat. buculus (› fr. bugle). Der. bucurie, s. f. (veselie, plăcere, satisfacție); bucuros, adj. (vesel, mulțumit, satisfăcut, bine dispus); îmbucura, vb. (Trans. și Bucov., a bucura); îmbucurător, adj. (satisfăcut, mulțumitor). Vezi definitia »

EXPIRÁ vb. I. 1. tr. A da afară din plămâni aerul inspirat. 2. intr. (Despre un termen, un contract, o convenție etc.) A se împlini, a înceta de a fi în vigoare. 3. intr. (Fig.) A muri. [P.i. expír. / cf. fr. expirer, lat. expirare]. Vezi definitia »

ANGARÁ, angarale, s. f. 1. (În evul mediu, în Moldova și în Țara Românească) Nume generic dat obligațiilor în muncă impuse țărănimii. 2. (Mai ales la pl.) Sarcină, greutate materială, necaz, belea. [Var.: angăríe s. f.] – Din ngr. angaria. Vezi definitia »

DEBARÁ, debarale, s. f. Încăpere mică, anexă într-o locuință, întrebuințată pentru depozitarea obiectelor care se folosesc mai rar, a vechiturilor etc. – Din fr. débarras. Vezi definitia »

BARÁ vb. I. tr. 1. A întrerupe, a opri, a împiedica cu o bară, cu un obstacol etc. circulația, trecerea (pe un drum, o stradă etc.). 2. A trage o linie peste..., a șterge cu o linie (un text, un pasaj etc.). [< fr. barrer]. Vezi definitia »