Definita cuvantului mască
MÁSCĂ s. f. 1. figură de lemn cu care actorii antici își acopereau fața. ◊ față falsă de carton, de stofă etc. cu care își acoperă cineva figura. ♦ a-și scoate (sau a-și lepăda) ă = a se demasca, a apărea în adevărata lumină, a-și arăta adevărata față. 2. persoană mascată. 3. (fig.) înfățișare, figură falsă; imagine convențională. ◊ înfățișare a feței cauzată de un sentiment puternic, de o boală. ◊ (psih.) comportament cu caracter inautentic, fals. 4. machiaj. ◊ preparat cosmetic care se aplică pe față pentru îngrijirea tenului. 5. ~ mortuară = mulaj în ghips al feței unui mort. 6. dispozitiv, aparat care acoperă sau protejează corpul ori fața unui om, animal etc. ◊ dispozitiv sau înveliș de protecție a unui element de construcție. ◊ (inform.) vector binar pentru izolarea unor anumite zone ale unei date. ♦ ~ de gaze = aparat aplicat etanș pe față pentru protecția împotriva gazelor de luptă. 7. (la baraje) ecran de etanșare. 8. cașeu. 9. adăpost individual pe câmpul de luptă. (< fr. masque, germ. Maske, rus. maska)
Sursa: MDN
Sursa: MDN
Cuvinte ce rimeaza cu mască
CHEMOSFÉRĂ s. f. strat al atmosferei, între 40 și 80 de km, în care are loc disocierea (ziua) și recombinarea (noaptea) a moleculelor diferitelor gaze, sub influența radiațiilor ultraviolete. (< fr. chémosphère) Vezi definitia »
LEUCOCITOLÍZĂ, leucocitolize, s. f. (Med.) Distrugere a leucocitelor din sânge. [Pr.: le-u-] – Din fr. leucocytolyse. Vezi definitia »
a ghilabandi din ladă expr. (intl., înv.) a cânta la pian. Vezi definitia »
VITREODENTÍNĂ s. f. dentină vitroasă. (< vitreo- + dentina) Vezi definitia »
fúrcă (fúrci), s. f. – 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn terminată cu doi sau trei dinți încovoiați. – 2. Furcoi. – 3. Cantitate de fîn care se poate lua cu furca sau furcoiul. – 4. Muncă agricolă făcută cu furca sau furcoiul. 5. Spînzurătoare. – 6. Stîlp sau băț de care se sprijină cumpăna puțului. – 7. Crăcană, par de susținere a unei greutăți, a unei crengi etc. – 8. Stern, os al pieptului. – 9. Stîlp, par, țăruș. – 10. Suport al sulului de urzeală, la războiul de țesut. – 11. Răscruce, bifurcație. – 12. La car, loitră. – 13. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. – Mr., megl. furcă, istr. furke. Lat. fŭrca (Pușcariu 678; Candrea-Dens., 693; REW 3593; DAR; Densusianu, GS, II, 317), cf. alb. furkë (Meyer 111; Philippide, II, 643; ar putea proveni din rom.), it., prov., cat., port. forca, fr. fourche, sp. horca. Der. furcărie, s. f. (Mold., șezătoare la care femeile torc lînă); furcătură, s. f. (bifurcație), cu suf. -tură (după Candrea-Dens., 696 și DAR, de la un lat. *fŭrcatūra); furcea, s. f. (furcuță; loitră de car), poate din lat. *fŭrcĭlla, cf. basc. murkila; furcer, s. m. (Trans., furcă cu dinții de fier); furchiță, s. f. (furcă de tors); (în)furcitură, s. f. (bifurcație; furcoi de fîn, căpiță); furcoaie, s. f. (cuier); furcoi, s. n. (furcă mare); furculiță, s. f. (Trans., furculiță); înfurci (var. înfurca), vb. (a lua cu furca; a desface, a despica; a bifurca), pe care Pușcariu 874 și Candrea-Dens., 694 îl derivau de la un lat. *infŭrcāre. – Din. rom. provine ngr. φουρϰουλίτσα; alb. furkë și furkuljitsë „furculiță”; bg. furka, hurka (Candrea, Elemente, 408; Romanski, Jb., XV, 107; Berneker 286; Capidan, Raporturile, 195); bg. forkolica, fărkulica (Mladenov 660, care, totuși, derivă bg. furka direct din lat.); și mag. furkó (Drăganu, Dacor., VII, 199). Vezi definitia »