CARBON (‹ fr., lat.) s. n. Element chimic (C; nr. at. 6, m. at. 12,01), nemetal. Se găsește în natură, în stare elementară, cristalină (diamant, grafit), în zăcăminte fosile (cărbune de pămînt și bitumuri), în unele roci sedimentare (carbonați), în dioxidul de carbon și în toate substanțele organice, combinate cu alte cîteva elemente (hidrogen, oxigen, azot etc.). Funcționează în combinații în starea de valență 4. Intră în compoziția unor aliaje de mare importanță în tehnică. Cunoscut din antichitate. ♦ C 14 (₆¹⁴C^*) = izotop radioactiv al c., care ia naștere în atmosferă; este folosit ca atom marcat (v. și geocronologie); metoda cu radiocarbon este una dintre metodele moderne de datare în arheologie. Hîrtie-c. = hîrtie subțire, acoperită pe una dintre fețe cu o substanță chimică de culoare închisă și folosită la scoaterea de copii după texte; indigo (IV). Vezi definitia »

IGNITRÓN s. n. tub redresor cu un singur anod, cu descărcare în vapori de mercur și cu un electrod auxiliar de aprindere. (< engl., fr. ignitron) Vezi definitia »

FOTÓN s.m. Particulă elementară de radiație luminoasă. [< fr. photon, cf. gr. phos – lumină]. Vezi definitia »

BALÓN² s. n. balonzaid. (< balon/zaid/) Vezi definitia »

ALCIÓN, alcioni, s. m. 1. (Ornit.) Pescăruș-albastru. 2. Steaua cea mai luminoasă din grupul Pleiadelor. [Pr.: -ci-on] – Fr. alcyon (lat. lit. alcyon). Vezi definitia »